DIALOG CU POETUL SI PROZATORUL GABRIEL CHIFU

„NOAPTEA SI-A LĂSAT MANTIA ÎNSTELATĂ PESTE ORASUL ADORMIT”

Cassian Maria SPIRIDON: Dragã Gabriel Chifu, unde, cînd si în ce împrejurãri ai debutat în presa literarã?
Gabriel CHIFU: Înainte de a-ti rãspunde strict la întrebare, îngãduie-mi, dragã Cassian Maria Spiridon, sã bat nitel cîmpii. S-o iau si eu de la pasoptul meu. Dacã vorbim despre debut ca despre începuturi, atunci nu debutul din presã a fost punctul originar. Momentul de început cu adevãrat (cînd am simtit pe bîjbîite cã e ceva cu mine, cã aceste cuvinte se pot combina si altfel decît „utilitar”, decît pentru a emite diverse enunturi banale, si anume se pot combina cumva gratuit, „frumos” în sine)  a fost probabil în clasa întîi, cînd ni s-a cerut în clasã sã dãm exemple de propozitii (am mai povestit episodul, dar n-am încotro, biografia este una singurã, la întrebãri precise, ca aceasta, sunt obligat sã rãspund precis, repetîndu-mã, nu pot sã fiu original, inteligent etc....). Nu stiu ce m-a apucat cã n-am gãsit, precum ceilalti, propozitii limpezi ca bunã ziua, „Mama are mere”, „Tata are pere”, ci am rostit gîtuit de emotie (nu eram sigur dacã e bine, nu izbuteam sã numãr verbele: e unul singur, cum ni se spusese cã trebuie sau mai multe si atunci am sfeclit-o?!...): „Noaptea si-a lãsat mantia înstelatã peste orasul adormit.” Învãtãtoarea a fost extrem de surprinsã, m-a lãudat în fata colegilor, s-a dus la cancelarie, a luat catalogul si mi-a pus un zece. A fost prima distinctie literarã din viata mea. Foarte valoroasã si care, iatã, nu se erodeazã. Cronologic, curînd dupã aceea (oricum, ridicol de devreme) m-am cam îmbolnãvit, fãrã leac, de cuvinte (sunã pretentios, dar asta e...). Copilãria si apoi întreaga adolescentã mi le-am petrecut ca locuitorul unic, fericit al unui regat prodigios fãcut din cuvinte: compuneri scolare, lecturi, (lecturi care îmi creau o stare de deplinãtate pe care, mai tîrziu n-aveam s-o mai ating vreodatã), caiete cu poezii (proaste, mie însã îmi apãreau formidabile) si proiecte din ce în ce mai himerice (o trilogie dramaticã, un roman-fluviu, o eseu despre poezia lui Bacovia...) si, previzibil, neduse nici unul pînã la capãt. Asa încît atunci cînd am debutat în presa literarã (la vîrsta de 18 ani, în anul 1972, la rubrica de „Atelier literar”, tinutã în „România literarã” de Geo Dumitrescu...) eu eram deja „un veteran”, trecusem prin atîtea „campanii” literare si aveam sentimentul cã sunt îngrozitor de bãtrîn...
Cine ti-au fost mentorii începuturilor?
Telegrafic, Geo Dumitrescu si Stefan Augustin Doinas. În ce împrejurãri? Pe vremea cînd eram provincial elev de liceu (la Craiova, iar vacantele le petreceam într-un tîrg uitat de lume, Bãilesti, pol si al cãldurii vara, dar si al frigului iarna) si devoram  revistele literare, acesti doi mari poeti tineau  (cu impresionantã seriozitate si as adãuga chiar cu dãruire!) rubrici de „posta redactiei” în revistele „România literarã” si apoi în „Luceafãrul” – Geo Dumitrescu si în „Familia” – Stefan Aug. Doinas. Mi-am zis cã nu am altceva mai bun de fãcut în conditiile date decît sã mã adresez lor si sã încerc sã-i conving cu versurile mele. Ceea ce n-a fost floare la ureche, la „atelierul” lui Geo Dumitrescu am salahorit ceva vreme si am luat destule urecheli pentru nepriceperea mea pînã sã-mi spunã un Da categoric: doi ani s-au scurs de la debutul amintit si pînã a decis sã mã prezinte sub genericul „Vã propunem un poet”, cu un grupaj semnificativ si cu prezentarea unuia dintre criticii prestigiosi de atunci si de acum: Gabriel Dimisianu. Tot în acel an, a venit si confirmarea din partea lui Stefan Aug. Doinas, care a si scris un text extrem de onorant despre poemele mele de atunci. Le port recunostintã, la modul absolut, acestor scriitori. Exemplaritatea operei lor, iatã, este dublatã si de exemplaritatea faptelor lor asa-zis neînsemnate, de plan secund. Sã iei atît de în serios pe un pusti oarecare nu e putin lucru. Si eu nu costituiam exceptia, ci fãceam parte din regula felului lor de a se comporta.
Lung a fost drumul pînã la debutul în volum? Sub ce auspicii ti-a apãrut prima carte?
Nu, dimpotrivã. Au trecut încã doi ani, rãstimp în care m-a coplesit un potop de premii, de laude (probabil nemeritate, sigur însã exagerate) si pagini de versuri publicate în „Amfiteatru” si în „Luceafãrul”. A fost o perioadã euforicã si nemãsuratã, cînd norocul m-a primit cu suspectã larghete în casa lui. La douãzeci si doi de ani mi-a apãrut volumul de debut, cu titlul schimbat nefericit de editurã, Sãlas în inimã. Era manuscrisul pe care-l trimisesem cu trei ani înainte, la terminarea liceului, pentru concursul de debut al Editurii Eminescu: concursurile acelea cu sute de manuscrise, poate îti amintesti, reprezentau modalitatea instituitã în epocã pentru a debuta. Cum privesc astãzi placheta aceea de început? Nu cu îngãduintã: mi se pare cã m-am grãbit (mereu mã grãbesc, e un semn al zodiei), dar îmi asum juvenilele stîngãcii: eu sunt cum sunt, si cu trena mea de esuãri, de lucruri rizibile, nu doar cu cele cîteva izbînzi (prea putine si palide).

EU REFUZ SĂ-MI DEFINESC EXISTENTA FUNCTIE DE INAMICI

Care este la tine raportul dintre vocatie si profesie? (Stim amîndoi opinia, ciudat de rãspînditã, cã numai cei de la Litere au acces la creatia literarã.)
În literaturã am fost înainte de a fi altundeva, de a fi altceva, în literaturã am fost de la început. Asa încît cazul meu este întrucîtva special – e vorba de prioritãti: nu întîi am studiat matematici speciale si am urmat studii de inginerie (automatizãri si calculatoare, ceva dificil ca probã intelectualã, tu, Cassian, stii bine despre ce e vorba...), studii, cãci inginer nu m-am considerat niciodatã; ci întîi am fost în poezie, iar aceste studii le-am urmat din încãpãtînare naivã, voind sã mã proiectez într-un teritoriu strãin mie, punînd pariu cu mine însumi cã sunt capabil sã fac si asta. N-a fost deloc usor, cum proiectasem. Era cît pe-aci sã-mi frîng gîtul „liric” si, dacã e sã fiu cinstit, am cam pierdut pariul de atunci cu mine însumi.
Afirmat  ca poet, te-ai impus si ca prozator. Cum consoneazã la tine cele douã genuri? Cînd a trecut proza înaintea poeziei?
Tocmai îti vorbeam despre tendinta mea de a mã proiecta în spatii strãine. Nu stiu dacã e o calitate sau un defect, dar eu astfel functionez: mã atrag magnetic teritoriile care sunt, sau doar par, îndepãrtate de firea mea, de structura mea. Asa am început sã scriu si prozã, ca o apropiere de zona interzisã, inaccesibilã: eram convins cã sunt poet pînã în vîrfurile unghiilor si cã n-am sã fiu niciodatã în stare sã scriu prozã, roman, gen care mã fascina dar care, repet, îmi apãrea anevoios, inabordabil, nepotrivit pentru mine. M-am înselat, din fericire. Astãzi, nu pot sã mã închipui fãrã aceste douã forme de exprimare, poezia si romanul: în amîndouã mã simt acasã; complementare, mã odihnesc de una prin alta si  împreunã îmi dau  un sentiment de integralitate. As adãuga faptul cã, în mod sigur, n-a trecut una în fata alteia, ele conteazã egal pentru mine, dacã vrei, sunt aidoma celor douã picioare cu care înainteazã omul, face un pas cînd cu stîngul, cînd cu dreptul; la fel si eu, fac un pas scriind o carte de poezie si fac pasul urmãtor scriind  un roman.
Te consideri solidar cu generatia ta? Existã prietenie în lumea scriitoriceascã? Cine  îti sînt prietenii si cine inamicii?
Sigur cã da. Mã consider solidar. Numai cã generatia mea, asa cum o înteleg eu, are o cuprindere mai largã: tine, sã zicem de la Mihai Sora si Geo Dumitrescu si pînã la Daniel Cristea-Enache sau pînã la cel mai tînãr poet ori prozator de talent, pe care nu-i cunosc personal, dar pe care i-am citit cu interes. Cît despre prietenie în lumea scriitoriceascã, iarãsi îti rãspund afirmativ, fãrã sã stau pe gînduri. Mã bucur sã am multi prieteni în lumea aceasta literarã ce nu este una tocmai idilicã. Dar prefer sã nu-i numesc pe prieteni, e o listã largã, poate surprinzãtor de largã, foarte pretioasã pentru mine si deocamdatã prefer sã o pãstrez pentru mine. Inamici? Nu am. Nu am nu în sensul cã nu ar exista persoane care sã fie adversarii mei, ci nu am în sensul cã eu nu sunt adversarul lor: mi se pare stupid, aberant chiar sã-mi consum bruma de energie si bruma de viatã, care mi-au rãmas, cu astfel de porniri aiurea rãzboinice, cu adversitãti, inamicitii. Eu refuz sã-mi definesc existenta în functie de inamici si mã oboseste, mã exaspereazã sã fiu inamicul cuiva.

CRAIOVA REPREZINTĂ UN MEDIU EXTREM DE COROZIV

Cum îti pare  mentinerea si astãzi a unor ierarhii literare impuse înainte de '89?
Brusc, fãrã precautii, îti spun cã nu mã pricep la ierarhii literare. Tot asa, direct-naiv, fãrã ipocrizii jucate, recunosc cã, aidoma probabil oricãrui ins care scrie, nãzuiesc sã mã situez în frunte, prin calitatea scrisului meu. Dar sã stabileascã efectiv ierarhiile e treaba criticilor, a istoricilor literari... Întreb însã ca un neinitiat: chiar se mai mentin ierarhiile dinainte de 1989? Eu, atît cît privesc si vãd, as cuteza sã afirm cã lucrurile se petrec asa cum se cuvine: treptat-treptat, falsele mituri trec în umbrã, se ruineazã, în schimb, numele cu adevãrat mari din trecut îsi eternizeazã pozitia, iar în privinta noilor generatii, prim-planul scenei scriitoricesti este ocupat azi, din ce în ce mai evident, de alte nume decît în trecut. Ceea ce e firesc si e benefic, nu? Ce-i drept (diferenta de epocã, de context istoric ori chiar de context al tehnologiilor...), scriitorii de primã mãrime din trecut aveau un cu totul alt statut public, incomparabil mai pregnant (la nivelul, nu neapãrat al „recompenselor”, ci la nivelul prestigiului, al recunoasterii, al autoritãtii numelui), în comparatie cu cei care astãzi se aflã valoric în vîrful piramidei.
Conduci una din cele mai importante reviste din tarã, Ramuri. Cum e pentru un poet o astfel de activitate? Cum stai cu „opozitia” si „opozantii”?
Asa cum cãutam sã explic, sã sugerez si mai înainte, eu ca persoanã sunt de înteles ca o sumã de complementaritãti, chiar de incompatibilitãti care, dacã nu se împacã în ranita, în sãculetul aceluiasi trup, mãcar se suportã. De pildã, natura mea „liricã” este dublatã de si coexistã cu natura mea „pragmaticã”. Asa încît nu este nici o dificultate sã fiu „aerian”, scriind eterat poezie si sã fiu „minte limpede”, gata sã mã scufund în noianul de probleme terestre, care definesc facerea propriu-zisã a unei reviste.
Cît despre „opozitie” si „opozanti”, (ca algele în apa mãrii caldã si curatã, ca reculul cînd tragem cu arma), apar oriunde ceva se miscã. Unde existã o facere, neapãrat se iveste si o des-facere. E un fenomen natural, inevitabil. Nu se cade sã ne sperie, sã ne îngrijoreze. Eu încerc sã solutionez problema „opozantilor”, nu prin raportare directã la ei, ci implicit, prin respectarea statutului revistei „Ramuri”: este o revistã a Uniunii Scriitorilor, o revistã nationalã, deschisã spre toate orizonturile literaturii noastre, cu un accent anume, desigur, pe scriitorii din zonã.
Totusi, la acest capitol al „opozitiei” si „opozantilor” as tine sã fac o dublã remarcã. Nu stiu cum este Iasiul, nu stiu cum sunt alte spatii literare, dar Craiova reprezintã un mediu extrem de corosiv. E foarte complicat aici sã te impui, sã rezisti, sã construiesti. Ca dovadã stã putinãtatea numelor mari de scriitori care, de-a lungul vremii, s-au afirmat si au trãit efectiv la Craiova. Vocatii literare au existat, dar, pentru a se împlini, au fost silite sã migreze spre alte zãri. Aici, fatidic, se pierdeau. Cel putin aceasta a fost lectia Craiovei de un secol si jumãtate încoace. Asta pe de o parte. Iar pe de altã parte, un fenomen local pe care l-as semnala este un soi de maladie destul de rãspînditã si periculoasã cãci îi atinge si pe oamenii neocoliti de talent: la Craiova, prea des, atîtia dintre cei care intrã în literaturã se îmbatã cu apã chioarã si pierd contactul cu stricta realitate, se situeazã fals în sistem. Sunt suficiente cîteva mici izbînzi relative pentru ca acesti oameni sã se aseze pe ei însisi în vîrful unei scãri închipuite si, automat, sã conteste cu vehementã tot ce existã în jur. În asemenea conditii, ineluctabil, atmosfera, viata literarã se stricã si, mai cu seamã, ei însisi ajung propriile lor victime: prin halucinanta gonflare a sinelui ei se auto-distrug, zestrea lor de talent se risipeste si asistãm, o datã si încã o datã, la acel fel  de esuare, tipic româneascã, inexplicabilã din afarã, a ceea ce începuse foarte promitãtor.

SALARIUL DE REDACTOR SEF LA O REVISTĂ LITERARĂ ESTE MAI MIC DECÎT CEL AL UNUI ÎNCĂRCĂTOR-DESCĂRCĂTOR

Un poet, un scriitor poate trãi doar din scrierea cãrtilor sale? Care-i conditia poetului în vremuri sãrace?
Nu, niciodatã scriitorul n-a stat pe roze, dar astãzi, parcã, e mai rãu decît în reprezentarea minimei asteptãri. E o rupturã cît o prãpastie între public si literatura de performantã (rupturã, prãpastie de care, negresit, si scriitorul este vinovat...), scrisul nu prea mai are cãutare si de aceea cãrtile publicate, colaborãrile la reviste (ale scriitorilor adevãrati, nu ale nechematilor...) nu le aduc autorilor lor mai nimic. Salariul de redactor sef la o revistã literarã este mai mic decît cel al unui încãrcãtor-descãrcãtor si incomparabil mai mic decît al femeii de serviciu de la Electrica. Ceea ce, sigur, nu e în regulã. Au scris despre acest impas atîtia dintre colegii nostri. Dar a fost vorbire în desert. Solutia întîrzie sã aparã.
Eu unul, dacã-mi îngãdui o notã pateticã, dacã nu e ridicolã confesiunea mea în registru grav, am luat în urmã cu cîtiva ani o decizie importantã pe care caut sã n-o încalc: oricît de putin as cîstiga aici, în teritoriul literaturii, rãmîn aici, nu o mai apuc pe alte drumuri, rãmîn aici strãduindu-mã sã fac cît mai bine cu putintã textele mele, asa cum i-am vãzut si i-am admirat pe elvetieni cã-si fac ceasurile sau svaiterul, pe nemtii cã-si fac motoarele, pe englezi cã-si fac stofa sau gazonul. Mi-ar plãcea sã am mai multi bani, dar nu mã intereseazã alti bani decît cei obtinuti din literaturã: multi, putini sau deloc, atîtia cîti vor fi... (E de la sine înteles, dacã îmi vor iesi cumva numerele la loto, nu am de gînd sã refuz cîstigul!)
Critica literarã si-a fãcut datoria fatã de scriitorul Gabriel Chifu?
Suntem rodul circumstantelor si al imponderabilelor, numeroase. Uneori primim mai mult decît meritãm, alteori mai putin. Ne-am dori sã avem parte mereu de o cîntãrire exactã a ceea ce propunem, dar în realitate lucrurile nu se petrec asa. Dacã si-a fãcut critica datoria fatã de mine? Da, rãspunsul nu poate fi decît da, totdeauna: si atunci cînd mi se pare cã nu si-a fãcut datoria, paradoxal?, rãspunsul este tot da. În clipa cînd hotãrîm sã facem publice încercãrile noastre literare, ne expunem, trebuie sã ne asumãm orice reactie din partea celorlalti, chiar si sã fim nedreptãtiti, chiar si tãcerea. Dacã aceea a fost reactia înseamnã cã aceea trebuia sã fie. Eu, ca autor, pot sã sper cît vreau, ceea ce conteazã este receptarea în sine, nu cea scontatã de mine. De pildã, la romanul recent publicat, „Povestirile lui Cesar Leofu”, mãrturisesc cã asteptam o anumitã cronicã de la un anumit critic. N-a venit. Au venit însã altele, neasteptate. Ar fi schimbat, sositã la vreme, acea cronicã „traiectoria”, situarea publicã a cãrtii mele? Habar n-am... Oricum, în situatia datã, cînd atît de putine rãmîn satisfactiile aduse de scris, pentru mine o lecturã criticã valorizatoare, competentã a unei cãrti înseamnã o rãsplatã considerabilã, care mã motiveazã: este oglindirea, ecoul, forma de dialog care-mi dã sentimentul cã nu scriu în gol si cã trebuie sã merg înainte.
Care sînt urmãtoarele aparitii ale poetului si prozatorului din fruntea Ramurilor?
Chiar în aceste sãptãmîni, zile sunt dus ca într-o altã lume din lumea asta, fiind cu totul prins în scrierea, în încheierea unei cãrti de poezie, care o sã-mi aparã în toamna aceasta la Editura Scrisul Românesc: textcorpcosmos, se intituleazã. Ea se întemeiazã pe o dublã sau triplã echivalentã/analogie: corp-text, text-cosmos, cosmos-corp, echivalentã/analogie care nãdãjduiesc sã fie una trãitã la nivelul cuvîntului, iar nu una declarativã, exterioarã. Legat si de titlul cãrtii, dar si de cartea în sine, am în acest moment o problemã care va rãmîne, probabil, nerezolvatã: pentru lume am folosit cuvîntul cosmos, care este un termen pitagoreic si pre-crestin, iar vederea cuprinsã în carte este una tîrzie, de om trãitor în granitele crestinismului.
Cîteva comentarii pe marginea temei Poezie si vis, de care se ocupã numãrul din revista Poezia în care apare acest interviu?
Poezia si visul: o apropiere nu doar necesarã ci chiar obligatorie, pentru oricine se încumetã sã porneascã, pelerin legat la ochi, prin lumea verbalã. Visul, cu suita sa de fenomene psihice care se petrec în timpul somnului, visul ca imagini, reprezentãri, activitate automaticã, excluzînd în general vointa,  visul, asadar, nu pune el la îndoialã, nu rupe el ordinea stiutã, previzibilul, nu suspendã el tirania rationalului, instituind o viatã cu noime noi („Le reve est une seconde vie”, Nerval...), sporind realul? Si nu aceasta este si magica, subversiva actiune necurmatã a poeziei?
Poezia, revistã trimestrialã de culturã poeticã, ajunge în aceastã toamnã la numãrul 25. Cîteva cuvinte despre revista Poezia.
Felicitãri pentru numãrul special, pentru buna pãtrime de sutã! Si felicitãri pentru revista „Poezia”, cea de toate lunile si cea de toate zilele. E o revistã care aratã bine si care e bine fãcutã. Este o revistã care s-a impus în peisajul publicatiilor culturale de la noi. S-a impus fiind o revistã specializatã, strict directionatã, într-un cadru sãrac în asa ceva; si s-a impus fiind o revistã echilibratã, substantialã, cu dublã deschidere (si intelectual, dar si prin numãrul mare de autori publicati) spre ceea ce este viu în poezia noastrã.

Interviu realizat de Cassian Maria SPIRIDON

 
Home