LIRICĂ FRANCOFONĂ
Alice de CHAMBRIER
(1861-1882)
II. OMUL SI SOCIETATEA
ADESEA CĂLĂTORUL…
Adesea cãlãtorul, rîvnind spre voi o! Munti,
Care suiti, în ceruri, cu vîrfuri de argint
Contemplã dinspre vale giganticele frunti
Si simte-atîtea aripi la gînduri ce nu-l mint.
El stie si prea stie-nainte ca piciorul
S-ajungã-n roua deasã ce scînteie în piscuri,
Cã doar încurajarea întinereste zborul
Peste-ntrebãri si-atîtea ispititoare riscuri.
El stie cã-nainte de-a îndrãzni mai sus,
Cînd soarele-n apus incendiazã stînci,
Poti luneca dramatic în locuri unde nu-s
Decît doar vaiuri surde-n genunile adînci.
Da, cãlãtorul stie prea bine dar nu-i pasã;
Gîndirea si simtirea-mpreunã taie norii
Spre cerul de pe munti, cãci inima nu-l lasã
Ca sã n-ajungã-n plai cînd, rumeni, ajung zorii.
Dar oricît de înalte ar fi a voastre creste
Ele nu sînt cît cele din propriul nostru duh,
Iar omul care-i om dã piept întîi cu-aceste
Si-apoi cu ale voastre ce suie în vãzduh.
LUNA-NSÎNGERATĂ
E searã; bãtãlia cu ziua s-a sfîrsit;
Învingãtoru-i mîndru, învinsul istovit;
Cînd moartea îsi ia coasa si iese la cosit,
În brazde cad feciorii cu trupul amortit.
Ei, floarea tãrii-s una cu cîmpul înghetat;
Flãcãul fãrã fricã de gloante secerat,
Viteaz si vesel, cum a fost stiut în sat,
De piept s-a prins cu moartea si a murit bãrbat.
Dar iatã-l si pe-acela care pãrea stingher,
Întins sub cerul straniu, sub nesfîrsitul cer
Parcã respirã vîntul, cînd vîntul dã sã treacã
Si tare se uimeste de stelele ce cad
Tãind vãzduhu-n lung, spre-un enigmatic vad
Cînd luna-nsîngeratã spre alte ceruri pleacã.
BALTA
În apusul de opal,
Aur scînteie în cer;
Un nor strãveziu si pal
Trece spre-orizont stingher.
Lacul parcã-i o mãtase
De argint expus la soare;
Ale cerurilor vase
Raze-i varsã si candoare.
Mai în valea-ntunecatã,
Care-si tîrîie noroiul,
Puturoasã, lãbãrtatã,
Cu mizerii de tot soiul,
Este-o baltã mocirloasã,
Între niste trestii rare,
Malul strîmb c-o neagrã coasã
Stînd la pîndã sã omoare.
Ape negre, ape-adînci
Rãscolesc duhori scãlîmbe
Prin care apar pe brînci
Vietãti cu forme strîmbe.
Viatã fãrã de luminã,
Spatiu orb, destin amar;
Cîte-o pasãre strãinã
Pe deasupra trece rar.
Dar deodatã, dinspre focul
Soarelui, s-apleacã-o razã
Si-atingînd în tremur locul
Chipul bãltii scînteiazã.
Si în apa sulfuroasã,
Care miscã-n glodul gros,
Intrã raza cea voioasã
Cu tot cerul luminos…
Tot asa în viata noastrã
Oricît de-amãrîti am fi
Si-am uita de zare-albastrã
Si de soare n-am mai sti,
Am putea, fãcînd efortul,
Ochi în ochi sã ne privim,
S-aflãm malul, s-aflãm portul
Unde sã ne regãsim.
Traduceri de C.N. STRĂCHINARU
