George CALCAN



 
 
 
 
 
 
 
 
 


FLACARA LUI HERACLID

în orizonturi trecute
 ca-n Graal
Cîinele Hermes si Steaua
Aprobã fuga din turnul Babel
Dar, mama profesorul
 Si doica bãtrînã
Vorbesc despre lucruri netrainice
Despre mîine - recolta,
Despre zborul icarilor
în tainã si pe soptite,
Despre frunze si monumente,
Despre picioarele care se învãlmãsesc,
Despre sinele care se simte perplex
Amestecînd vesmintele
Unor trepuri pierdute
Ca si despre ochii
Care nu se mai pot desprinde
 De pe întinderea mãrii
Dar vîntul cu vînt nu poate fi pîngãrit,
Nici orasul în care exist
Si nici ochiul himerei
Nu poate fi amãgit.

Cãrãmida zãcutã jos
Zace ca un reliect al timpului
Si al trupului învesnicit
Ca un monument rãnit
De urã si de invidie
Si asa a clãdit-o mesterul de grijuliu
încît astãzi, dintre ruinele nesigure,
Sã ne poatã striga
 Invocînd poezia.
El e un mare poet,
Ne aratã sîngele
Si ne vorbeste de flori,
Vocea lui îmbrãtiseazã totul:
Pãmîntul, marea, oamenii
Si poate visul de la capãtul
Celui din urmã vers,
Se crede singur plutind
Pe rîul parfumurilor,
Tatãl tuturor poemelor sale
în orasul pumnului strîns
Si al unei palme deschise,
Martor nevinovat
Al razelor vii de licurici
Si al greierilor centralizati
Pînã la locul în care
Indulgenta pãseste tãcut
Si toti ochii
Ne citesc cãrtile Albe
 Fãrã cuvînt,
Cît despre mine
As putea sã vã spun
în anotimpul acesta poetic,
Conversînd linistit si deschis
 Cu Ulises.

Pe transatlanticul mortii
O viatã lungã-mi doresc,
Vãd focuri în prezentul vizibil
Dar mã consolez cu ideea
Cã si
Cehov a trãit
Sovãitor, discret, si solitar
 întelegînd
  Aventura si singurãtatea.
 

EFEMERIDA

în orasul în care stau
O crîsmã cu balade frecventez
Si fiecare din ele
Poate lua cîte ceva
Iar ceea ce aud
în alte locuri pot repeta
La Iasi, Bucuresti, Berlin
Sau aiurea
în lumea largã.
Sorbind din izvor, sobolanul
 Gîlgîie molcom
Cînd doarme calul
Si Sfîntul Gheorghe
De asemeni se odihneste,
Vîntul din vale în vale
Cenusa cãruntã o împrãstie
Fãrã sã stie si sã bãnuiascã
Truda anevoioasã a înteleptilor
De a restabili echilibrul
Cãci, uneori e nevoie
Si de paharul cu votcã
Sã poti întelege
Dreptatea omului.

Interesele noastre se intersecteazã
Si te privesc insistent
Si palid ca moartea
Vãzduhul îmi pare,
Hidos si barbar
Cu un aer pierdut si pãgîn
îngîn cuvintele care se pot rosti
Despre nevinovãtia mielului.

Retusînd din mers
Portretul de maturitate
Ca si tristetea artistului
De pe fata cãruia cade la repezealã
Si cu o umbrã nefireascã
Dar, totusi, tandra luminã
Efemeridã e arma cu care putem
Apãra nebunia poetului
Care e-n stare sã creadã
 Cã tigva lui aruncatã pe cîmp
Tine loc unui astru nocturn
Iluzionînd viguros constiintele
Desi, numai sufletul nostru cunoaste
Locul exact prin care am trecut...


Home