Esentială în procesul de convertire a comunicării
lingvistice în comunicare estetică, functia poetică este fundamentală
în limbajul textului literar. Propunînd o serie de echivalente
pe care le desfăsoară la nivel sintagmatic, poetul transferă emotia contemplativă
în planul expresivitătii deliberate. În determinarea valentelor
originale ale textului literar, functia poetică se concretizează prin fenomene
variate la toate nivelele limbii (fonetic, lexical, morfologic, sintactic).
Mijloacele fonetice sînt însotite în
mod special de elemente suprasegmentale si categorii prozodice (accent, intonatie,
ritm) în realizarea emotiei estetice. Poetii utilizează combinatii
ale sunetelor ce ilustrează raportul de interdependentă dintre sunet, semnificatie
si realitate: prelungiri de vocale, repetări de consoane, căderi de vocale,
de consoane sau de silabe. Avînd în vedere diversitatea combinatorie
a fenomenelor, mesajul textului gravitează în jurul figurilor de sunet:
aliteratia, asonanta, eufonia, contrastele sonore etc. Pauzele afective,
realizările intonationale etc. … sînt corolarul acestui nivel. Argumentînd
rolul pe care functia expresivă îl are, prin existenta unui amplu registru
de variere a expresiei unui enunt, Jakobson oferă exemplul unui actor de
la teatrul Stanislavski care a realizat 40 de variante intonationale ale
sintagmei Segodnia veceroi. Aceste variante corespundeau la tot atîtea
situatii emotionale, recunoscute de publicul moscovit si de majoritatea cetătenilor
de origine moscovită din America. La nivelul personajului (în scrierile
dramatice si în proza artistică) sunetul participă la realizarea unei
stări afective sau atitudini tipice, sau chiar la definirea estetică a caracterelor.
Interogatia retorică, invocatia, exclamatia, imprecatia sînt figuri
retorice, purtătoare ale unor valori dinamizant-afective.
Un rol aparte în identificarea mărcilor de expresivitate
ale textului revine sinonimiei stilistice. Arhaismele, regionalismele, expresiile
idiomatice etc. … servesc la realizarea culorii locale, a autenticitătii,
la fixarea în timp si spatiu a actiunii.
La nivel sintactic, functia expresivă se realizează prin
aspectele variate ale inversiunilor topice, prin dislocări sintactice. Inversiunea,
anacolutul, antepunerea adjectivelor cu functie în epitetizare sînt
doar cîteva exemple.
Mijloacele lexico-sintactice îsi evidentiază specificul
expresiv prin termenii colocviali si argotici, prin derivatele lexicale.
Sufixele diminutivale si augmentative dezvoltă o functie hipocoristică, exprimă
duiosia sau atitudinea ironică a emitătorului, asemenea derivatelor antroponomastice
(Gulită, Ionită, Anghelus). Substantivarea adjectivelor potentează forta
expresivă a textului, gratie detasării însusirii de obiectele care
o posedă (a se compara om sătul cu Sătulul… din proverbul: „Sătulul nu crede
celui flămînd”). Substantivele de origine verbală afirmă un continut
dinamic mult mai ridicat (să comparăm supinul „de mers” cu substantivul „mersul”,
de pildă).
Verbalizarea adverbelor predicative care exprimă ezitarea
subiectului vorbitor cu privire la cele comunicate, este una dintre modalitătile
narative utilizate în proza fantasticului (a se vedea nuvela Sărmanul
Dionis, de Mihai Eminescu, spre exemplificare).
La nivelul mijloacelor gramaticale, substantivul, adjectivul,
verbul si modurile verbale devin expresii ale atitudinii emitătorului fată
de actiunile exprimate.
Timpul verbal exprimă cel mai înalt grad de complexitate
în textul literar. În cunoasterea empirică sau în cea stiintifică,
timpul textului are o identitate obiectivă, ce se poate defini prin raportare
la momentul desfăsurării comunicării. La nivelul operei de artă, cititorul
este străin de momentul comunicării, în măsura în care ia în
stăpînire temporalitatea textului. Timpul gramatical se converteste
într-o categorie narativă, cu valori expresive multiple, evoluînd
de la sentimentul trecerii manifestate în actiuni momentane la acela
al eternitătii. Substituind diferite timpuri trecute, prezentul potentează
coloratura afectivă a contextului. Prezentul descriptiv de exemplu, acoperă
o realitate ce durează, în timp ce sentimentul nelimitatului, al viitorului
si al trecutului infinit atinge punctul maxim de expresivitate în prezentul
gnomic. Conotatiile estetice ca si coloratura afectivă sînt uneori
neglijabile. În formula prezentului atemporal, utilizat în limbajul
stiintific primează definirea diverselor concepte, străină de orice continut
afectiv. Imperfectul amintirii, al evocării sînt alte conotatii estetice
ale verbului cărora le corespund tot atîtea valori afective, evoluînd
de la sentimentul duratei minime la acela al infinitului eternitătii.
Dacă aglomerarea formelor de perfect simplu are ca rezultat
expresiv precipitarea actiunii, succesiunea rapidă a evenimentelor în
schimb, sub puterea timpului mai mult ca perfect „povestirea îmbătrîneste”
(T. Vianu), se arhaicizează.
Raportarea constiintei individului la constiinta universală,
la lume, este o coordonată a subiectivitătii ce se manifestă prin mijlocirea
diferitelor forme de pronume. Prin raportare la persoană, pronumele personal
se află în strînsă legătură cu cele trei genuri (liric, epic
si dramatic).
Posesivul singular este marca stilistică a viziunii individuale
asupra lumii, concordantă unui sentiment intim (al meu rug…). Sensul major
al solidaritătii creatorului cu întreaga umanitate îsi găseste
expresia în pluralul pronumelor posesive (cîntecele noastre,
norocul vostru).
Demonstrativele îsi manifestă valoarea expresiv-afectivă
cu atît mai mult cu cît sînt legate de gest, de mimică,
de vorbirea directă. Deosebiri în planul expresivitătii creează si
dihotomia raportului demonstrativ, în demonstrative de apropiere si
demonstrative de depărtare: „acesta” apropie de prezent, fiind „deictic-scenic”
(v. Valeria Gutu Romalo), în timp ce „acela” este anaforic-narativ,
intim legat de trecut.
Întemeiat pe nedefinire, pronumele nehotărît
dezvoltă o gamă vastă de valori expresive, începînd cu sentimentul
îndoielii fată de esenta unei anumite individualităti (sensul nedefinit
al compuselor cu -va: cineva, careva etc.) si culminînd cu sugestia
absolutului redată prin formele pronominale tot, toată, toti, toate. Viziunea
general-negativistă a pronumelor nimeni si nimic este motivată afectiv si
imaginativ.
Manifestarea functiei expresive în planul personajului
literar face posibilă mentinerea interjectiei; nelipsită nici din planul
naratorului (mai cu seamă prin verbalizare), interjectia devenită predicat
conferă vioiciune relatării, fie că naratiunea se desfăsoară la persoana
I („…si eu hat de sumanul mosneagului” – I. Creangă), fie la persoana a III-a
(„… si popa hîrsti cîte-un colac…!” – I. Creangă).
Acelasi proces de convertire a sensurilor gramaticale
în mărci ale semnificatiei estetice cunosc si elementele relationale:
„Si toamna si iarna/Coboară amîndouă,/ Si plouă si ninge/ si ninge
si plouă” (G. Bacovia).
Expresivitatea poetică a textului literar este „esenta
însăsi a unei opere literare, fără de care nici inventia, nici compozitia
nu au valoare”.