TÎRZIU

M-am nãscut mult prea tîrziu,
Cînd lumina nu voia sã mai iasã din soare
Si marea sã-si arunce valurile spre oameni.
M-am nãscut
Când lîna se fãcea din ulei
Si pîinea din cãrbuni,
Iar eu, o molie în jurul unui bec
Mã ardeam încercînd sã pãtrund în el
Si cãzînd, mã nãsteam din nou
Tot mai tîrziu.
Am vrut odatã sã stiu
Cum e sã te nasti devreme,
Înaintea mamei si înaintea cãrbunilor
Si zgîriind cu unghiile axa timpului
Voiam sã rãmîn în urmã.
Toiagul începuse sã se sprijine de mine
Si în fiecare secundã
Mai cresteam cu un inel.


NASTERE

Nu sînt îndrãgostitã de nimeni,
Nici de rîma care sînt,
Nici de zbaterea mea inutilã
În undita aruncatã inconstient
În apele în care se spalã reumaticii.
Nu sînt îndrãgostitã de reumatici.
Teoretic, ar trebui sã mã regenerez
De fiecare datã când fiii mîlului
Muscã din mine,
Dar mã nasc din fiecare nastere.
Contradictie.
Iatã-mã.


INERT

Pasii mei, ascunsi în containere cu transfugi,
Stãteau fatã în fatã,
Adulmecîndu-se.
Mirosea a bisturiu si a milã
Si valuri nãpîrlite, incoerente,
Izbeau vaporul devenit doar un capãt al ancorei sale.
Plouase odatã cu biblii
Si-mi aminteam neîncetat un verset:
“Mãrimea fundamentalã a cineticii
E viteza de reactie...”
Ploaia levita în vãzduh,
Nemaistiind ce-nseamnã mîine,
Iar timpul fusese de mult detronat
Printr-o loviturã de statut.


MÃDUVÃ

Trupul meu era tot numai o mãduvã
Si cu fiecare bãtaie a ceasornicului
Cercurile de plumb se dizolvau în mine.
Sunetul gãunos, mumificat aproape,
Îsi cãuta fiii prin urne acide înflorite iarna,
Iar eu, de trei ori aceeasi,
Lãsam altã mãduvã sã-mi înghitã oasele.
Mersul biped, în ritmul masinii de scris,
Devenise
Fericirea absolutã.
EVOLUTIE

Universul a evoluat din embrionul unei cruci.
De aceea ne-au nãpãdit
Pãianjenii cu cruce
Si plasele lor fãrã continut proteic,
Dar eu le-nghit si le rumeg
Sia stup cu ele gãuri de sarpe
Din care ar fi trebuit sã se nascã lumina
În a doua zi a Genezei.

Sînt a doua Evã a lumii
Si-l voi naste pe al doilea Adam...


ERA DE MULT STIUT...

Era de mult stiut
Cã soarele narcisist
Mã iubea din gresealã,
Crezînd cã sînt reflectarea imaginii sale.

Abia tîrziu s-a descoperit
Cã soarele nu stia fizicã,
Nu stia cã pãmîntul e opac
Si cã el însusi îi zgîriase luciul metastabil
Cu razele sale ca imense pendule de metronom.
Nu stia cã universul difuz,
Adaptat la conditiile de mediu,
Fãcuse din tãrîmul substantei organice
Un microtom la care se lucra în trei schimburi,
Nu stia cã devenisem cercetãtor
Si cã pregãteam morfina.

(Premiul revistei POEZIA la Festivalul National de Poezie “Costache Conachi” - editia a X-a, Tecuci, 2002)

Home