Adrian BOTEZ

 

Apocalipsa la zi:

Citeste, Ulise, si plîngi de Valeria Manta-Taicutu

 

 

Volumul celor o suta treizeci de sonete, Citeste, Ulise, si plîngi , al scriitoarei din Rîmnicu-Sarat, Valeria Manta-Taicutu – aparut la editura Premier, Ploiesti, 2005 – este o carte de revolte ale privirii (si de auto-otraviri ale simtirii) – scrisa, uneori, aparent, în stil neo-avangardist. Un nou fel de „dicteu automat”, tip Ilarie Voronca (urmînd tiparul formal sonetist „bloc” al lui V. Voiculescu) – dar aproape perfect, din punctul de vedere al prozodiei sonetistice. În fapt, poeta, precum extrem de gravul Caragiale (autoarea are un teribil simt al grotescului, dublat de curajul donquijotesc al cuvintelor – duritate si extrema melancolie, într-un melanj cu totul surprinzator si benefic), „simte enorm si vede monstruos”: aglomeratia de imagini percepute (cu maxima intensitate dramatica si revolta deliranta) ar putea deveni o bîlbîiala divina si divinatorie (bine rimata/ ritmata), daca n-ar interveni un foarte subtil filon clasic autocenzurator , al elegantei autoare. E spre paguba ori spre folosul scrisului ei – asta nu o va putea hotarî, definitiv, decît „posteritatea”...

Ceea ce este cert, Poeta ne spune: Poti sa fii plictisit de pictura cotidianului – dar nu ai dreptul sa treci pe lînga semnele apocaliptice ale tragediei cosmice , implicate în semantica cotidianului: „piata de pasari baruri magazine/ buticuri izolate-n termopane/ batrîni ce scormonesc prin tomberoane/ aurolaci ascunsi printre ruine”... (p. 86). Oricum, ceea ce parea explozie dispersiva imagistica devine, întelept, repliere si retransare, restructurare a fiintei, pe pozitii meditative, post-analitice si metafizice: „pereti cu solzi albastri de hîrtie/ noian de praf ocean nevertebrat/ duzini de îngeri scoase la mezat/ si timp taiat felii de sonerie/ absente teme lectii nepredate/ tradarea plantei din ghiveci sarac/ cocori ademeniti cu flori de mac/ karate kids si carti ultragiate/ profesori tristi elevi cu celulare/ masini de lux ce izbavesc din jug/ ciorchinii beznei grei de nepasare/ orasul îsi îmbraca în scîntei/ cînd învatatii lui se sting pe rug/ tichia de nebun cu clopotei” (p. 9). În 14 versuri avem o lume întreaga, cu tot cu istoria ei si comentariile si subsolurile de rigoare: claustrarea lumii în propria mizerie; transfigurarea involutiva a lui Hristos-Pestele (cuprins în metonimia solzului); aneantizarea finalitatii si idealurilor-rectitudini spirituale umane, într-o lume întoarsa la un ocean originar hipermaculat ; disjunctia tragica si ireconciliabila a regnurilor, din pricina pacatului adamic neasumat (si cotidian, cu îndaratnicie, hiperbolizat si exhibat de catre omul desacralizat, cu o trufie mai curînd neghioaba si grotesca, decît luciferica); compromiterea ideii de zbor , prin hipnotismul fascinatoriu al formelor satanizate; însasi ideea de progres compromisa , prin decaderea în iresponsabilitate si violenta (devenite mode si moduri de existenta ultra-comode!) – în fine, grava interogatie: Raul este sinonimul nepasarii ? Nepasarea este suprema forma de nebunie a vremii? Si, în subsidiar, poate: Intelectualul-Învatatul (urban, evident! – „orasul l-a ucis pe Dumnezeu” – p. 86) e ctitorul si Directorul Balamucului Lumii ? El, intelectualul, este, cumva, ipostaza litotizata (pentru hipnoza generalizata, cosmic destructiva!) – a Satanei? Va fi fiind Salamandra cu Ochi Luciferic (de jad sau smarald), aducatoare a jarului implicit, pentru apocalipsa explicita – caci zidurile ne-au închis în prizonieratul propriei lipse de constiinta, unde martirajul (deci sacrificiul re-semantizant de Lume) este aruncat în gol, obscen si derizoriu , prin pervertirea Vietii Sacre: „iar viata cutra sînii grei sub salba/ si-i salta pe morminte goale de martiri” – p. 87.

Daca, la început, cititorul cade în capcana detasarii de text si de „istoricitatea” textului – adica: „daca ar veni Ulise în contemporaneitate...” – pe parcursul lecturii îsi da seama ca Ulise este ipostaza buna a omului-omenire, este el însusi , Cititorul, obligat sa se confrunte cu fata sa rea – obligat, deci, precum miticul Harap-Alb, fratele de cruce al Craiesei-Albine (Fiica Soarelui) sa-si confrunte cele doua fete: cea a întelepciunii fara istorie (omul mitic, devenit, la Valeria Manta-Taicutu, sinonimul omului de bun-simt ) – si cea a nebuniei istorico-umane (omul desacralizat, creator al categoriei jalnicului ). Cititorul este pus în fata unei probe prin Scriptura – proba mastilor , asemanatoare cu proba inefabil-mitologica a filei de carte : nu poti sa apartii unei pagini, fara sa nu apartii de si sa respiri în cealalta, geamana, siameza pagina. Nu poti, ca om modern, sa nu apartii (paralel si simultan) si de anistoria mitului din tine: huma (cu noroi si zoaie) din tine nu are dreptul sa se lepede-dezbare de cerescul din tine.

Pe masura ce citesti cartea, îti dai seama ca n-ai dreptul la indiferenta-detasare si rîs, ci îti capeti numai dreptul la plîns, ca tresarire a amintirii paradisiacului, ascuns (adormit, uitat) în fiecare din noi. Amintirea Fetei Esentiale – fara de care nu te poti arata în lumea de peste lumile istorice: Judecata Divina. Cu alte cuvinte, Citeste-ti, Cititorule, Degradatule Ulise, urîtenia din tine – si plîngi dupa ce ai fi putut fi (Restauratorul Ulise) ! Sau, cine stie, dupa ce ai mai putea salva din/ întru fiinta ta, daca... (posibil Restauratul Ulise). Si urmeaza uluitor, istovitor de multi de „daca”, dintre care se desprind doi fundamentali:

a) Daca ai nega, la tine, goana-peregrinare-ratacire (de fapt, fuga de tine – fiinta!) dupa/ în van si vanitate („în goana mea am prins în plase fluturi/ sunînd rapusi a odisei scîrbite [...] cu slava nestiutei guri a portii/ înspre abis cascînd poeme vane” p. 135) – si

b) Daca am redescoperi, în noi, estetica Paradisului , numita si dreapta masura , numita si iubire, pasiune-a pasa-pasare , numita si responsabilizare fata de orice... („Sînt vinovat de toate pacatele lumii”, spunea Batrînul Miturilor, crestinul fantastic, Dostoievski). Altfel, ne vom îmbolnavi, incurabil, nu doar de moarte, ci, infinit mai rau, de neant (caci îmbolnavirea miturilor si a responsabilitatii fata de miturile care ne-au creat-construit la acest final duce! – orice „moda-modernizare”, ca proces conceput în chip de razvratire – parasire a temeliei spirituale mit – ne goleste semantic, ne azvîrle în cel mai jalnic derizoriu, în cea mai pustie-pustiita singuratate...): „pe drum de fier de piatra si de oase/ cetatea îsi mai plimba matraguna/ în cercuri imperfecte precum luna [...]/ siliti sîntem prin legi si-avertismente/ sa bem otrava-n portii masurate/ din dozatorul sadicei Hecate/ distribuind fortat abonamente/ la circul ei cu saltimbanci politici/ cu-n ochi crescut pe fruntea fara cuta/ nemuritori natîngi si sifilitici/ cu vesnicia-n zdrente prefacuta/ pe trupul descarnat de vremea sluta/ si vlaguit în somn de monstrii mitici” – p. 114).

Universul uman-istoric este falsificat – sub semnul a) al „siliconului” sînilor anti-materni ai unei Poezii ucise prin istoricizare-contemporaneizare-ca-satanizare („nu rîd de Poezie cînd îsi plimba/ prin baruri sînii plini de silicon” – p. 16) si b) al kitsch-ului continuu, reunind vinile-orbiri ale noastre, ale tuturor, de pretutindeni si de oricînd („un kitsch imens cu nebunii pictate/ de-un orb ce-n tine pensula-si înmoaie/ apocalipse jinduiesc în lesa/ pacatelor cu bot rapus de luna”), în mijlocul caruia nou si etern-rastignitul Iisus este martirizat conform dementei si alienatei „averi” (psihotronica!) a lumii/ omului veacului nostru. Nu Iisus e nou, El este garantia unica a eternitatii – ci nebunia formelor desemantizat-criminale, între care vrem sa-l prindem-zidim-sufocam „caci si-au pierdut de mult controlul mintii/ un balamuc asediat de jale/ si-un nou Iisus ostatic suferintii/ cu spot de psihotroni prin catedrale” – p. 15. New Age-ul înlocuind religia revelata – cumplit! De fapt, asta-i „apocalipsa la zi”: pericolul indistinctiei semantice, non-discernamîntul existential, mental, senzorial, conceptual etc., „amestecatura” cataclismica a semanticii lumii, asupra careia avertizeaza aparentul „voroncianism” din sonetele Valeriei Manta-Taicutu.

O atît de crud de lucida lumina pluteste asupra „apocalipsei la zi”, comunicata nu cu apelpiseala, ci cu maxim discernamînt, o atît de mare grija pentru cum spune, deasupra lui (dar si în armonie cu) ce spune, o domina pe Valeria Manta-Taicutu, încît, spre exemplu, cuvîntul (ostracizat de snobismul „high-life”) „curva” dezvolta un polisemantism agonic, devenind concept al unei filosofii existentiale si religioase de cea mai înalta rasa: „crucificata între doua curve/ precum Iisus între cei doi tîlhari/ la rasarit de nesatula urbe/ iar la apus prin voia celor mari/ schiloada si bolnava de iubire/ ti-e viata uniform însîngerata” – p. 29. Se poate glosa, hermeneutic si teologic, la nesfîrsit, pe marginea convertirii inverse a Sfîntului Dismas (trecut la cultul tradarii si violentei, Hestas – înstrainînd lumina lumii – „urasc lumina rece si perfida” – p. 102), pe marginea opozitiei, din ce în ce mai exasperate, a „urbei” fata de identitate – de ce trebuie ca viata noastra (inclusiv sau cu osebire a românilor...) sa se orienteze, heliotropic, spre Rasarit – iar nu spre Amurgul Zeilor Însîngerati – de ce Iubirea e (trebuie sa fie!) singura „pharmakos anastasias”, pe cînd iluzia iubirii , combinata cu raptul dreptului omului de a fi Om, creeaza premisele crimei: „iluzie-a iubirii ce-i omoara/ cînd lui Ulise vor sa-i ia nevasta” – p. 127 etc. etc. etc.

Poate ca singurul defect al superb-întunecatelor, clar-obscurizatelor poeme (rembrandt-iene) ale Valeriei Manta-Taicutu este tocmai acela ca ne obliga sa ne gîndim la prea multe dintr-odata... Ca pot fi traduse în aproape orice registru semantic...

Poate ar mai fi ceva. Cînd ai curajul si plenipotenta poetica de a-i iscodi pe zei si pe Dumnezeu-Hristos cu privire la orizontul de asteptare la care are dreptul umanitatea – nu mai merita nici macar amintit pacatul politicii autohton-balcanice... Nu trebuie coborît în „semantica' derizoriului, caci derizoriul nu are semantica, dar are capacitatea de aneantizare... a înregistra nimicul -desemantizarea, da, caci dai, astfel, alarma si avertismentul . Dar poeta se fereste de picajele (finalizate) din Parnas, în nihilismul formal care-l detroneaza chiar si pe Dumnezeu! E ca si cum un cocor si-ar atinti privirea regala asupra puricilor din blana unui obez si nesimtitor cotoi domestic, putrezind de viu în batatura sau în poala unei „babe cu tarabe” (p. 31).

Cum poate, oare, Ulisele din noi sa ne salveze de falsa identitate (cea desemantizata), readucîndu-ne la altarul Mitului, sau macar sa amîne apocalipsa/ sfîrsitul (jalnic si josnic) al lumii? Nu poate nimic fara Scriptura , adica, traduce Valeria Manta-Taicutu, nu poate nimic fara Poezie . Functia soterologica a Poeziei este afirmata, cu tarie, chiar în cele mai grele circumstante (criza Iubirii!), dar, paradoxal, Poezia poate sa-si vindece chiar premisele nefaste (la pagina 102 se face trimitere la cel care s-a sinucis, pentru a se mîntui de lumea-kitsch sinistru si criminal – Serghei Esenin...); refacînd, prin potenta regasita a verbului sacru, elementaritatea lumii – valul spargînd spre vesnicie, iar zborul-pescarus înlocuind urmele-rani ale tradarii androginului , minciuna poate deveni logos atot-întemeietor, sub semnul celui care, frecvent, îl înlocuieste cosmico-functional, pe Zeus – Dionysos cel cu doua fete, cea apocaliptica si cea demiurgica (entropica si neg-entropica): „hai minte-ma frumos de-asa ti-e vrerea/ cu versuri scrise cînd erai paharnic/ la case de magnati cu nume falnic [...]/ n-am timp sa-ti plîng deplin ipocrizia/ si nici sa te omor nu am curajul/ caci sacra lînga tine vegheaza Poezia/ dar fiindca m-am decis sa cer partajul/ te las sa spargi cu valul vesnicia/ si sa-ti presari cu pescarusi siajul” – p. 97.

Cine se aventureaza spiritual-odiseic si crede, citeste si purifica plîngînd-citind lumea, dimpreuna cu Ulisele lucid al Valeriei Manta-Taicutu, poate ajunge sa traiasca, spiritual, o experienta paradoxala – de dincolo de seismele cumplite ale vizionarii/ viziunii: sa-si doreasca, din punct de vedere estetic, apocalipsa la zi!