Leo BORDEIANU



 
 
 
 
 


MESAJ

mama
de fapt   a vrut
   sã-mi transmitã
un mesaj

prin sirul de   vorbe
   semne
   priviri

toate
fiind nimic altceva decît
palide exteriorizãri
ale unei   iubiri
iesite din comun

ale unei iubiri  nevisate
   negîndite
   nemaivãzute
ale unei   irepetabile
în felul sãu  iubiri

ale unei iubiri pe care
asa si nu am reusit
sã o   înteleg
sã o   categorisesc
sã o   apreciez
astfel încît sã-i deslusesc marginile
ca sã mã frãmînt
noapte   de noapte
zi   de zi

pe puntea fragilã
dintre viatã si  moarte
mesajele se altereazã involuntar
nu mai ajung la destinatie
se pierd   pe drum
nu mai sînt în stare
sã redea exact ceea ce s-a dorit

cuvintele  se învinetesc
însã nu se învenineazã
imaginile  se dizolvã
în cadrul propriului contur
sentimentele  se decoloreazã
însã nu dispar
pe puntea fragilã
dintre viatã si  moarte

acolo unde poti trece pe alãturi
fãrã a-ti recunoaste aproapele
acoloo unde poti trece pe alãturi
fãrã a sesiza cã cineva este în preajmã
unde culorile devin linii
iar liniile  vid
unde cuvintele  îsi scuturã
silabele în plus
iar gesturile  teatralitatea

acolo m-am întîlnit cu mama
si ea   de fapt
a vrut sã-mi transmitã un mesaj
 

ORA DE PLASTIC

ora la ceasul din plastic se pare cã
are aceeasi duratã ca si cea
de la ceasurile
din metal
însã este cumva mai retrasã
mai lipsitã de personalitate
mai minorã

de o orã de plastic
stãm
pe scaune de plastic
în jurul unei mese de plastic
bem din pahare de unicã folosintã

unde vom merge apoi
dupã ce sampania va fi consumatã
si bulele ei
vor fi
dezlocuite de tristete

unde vom merge noi
în case de unicã folosintã
pe strãzi provizorii
care duc spre alte strãzi
mai putin sau deloc cunoscute
în viata care vai
e doar una

poate cineva ne foloseste
în calitate de
momealã ordinarã pentru moarte
 

NUCILE LUMINII

mama a murit într-o toamnã
solemnã si luminoasã

nu mai stiu dacã toamna a fost anume asa
ori astfel o fãcea mama
moartea ei
mai bine-zis asteptarea mortii mamei

zile lungi fãrã boare de vînt
spatioase
nucile luminii ieseau din învelisul lor verde
cãdeau la pãmînt
izbucneau în focuri împrãstiate printre ierburi

ghemurile de luminã erau asemeni unor tipete
în linistea zilei

luminã multã mult aer
rãcoare
bolta cerului tristã
nimbul suferintei levitînd
un cerc luminos lãrgind peretii
ridicînd tavanul
scotîndu-ne afarã
sub nuc
sub bolta cerului nespus de tristã

nucile luminii cãdeau fãrã a fi strînse

ca într-o pãdure virginã
ca pe niste dealuri nemãrginite


Home