Uneori simti că pierzi, cu vîrsta, ori poate re-cîstigi, simplitatea simtirilor din tinerete, cînd astepti să percepi cu urechile, ochii, pielea, zbuciumul, gustul si mîngîierea mării odorate si adorate; cînd stii că întinderea marină nu poate fi descrisă fără spatiul pămîntului, un topos super-dorit de scriitori din toate lumile. La început, „Duhul sfînt se purta deasupra apelor”, si apoi creează pămîntul, fără de care Thalassa nu ar fi fost lăudată, căci fără insule, corăbii, plute, apa maritimă ar fi doar un potop pedepsitor.
Apa ia forma mării, Thalassa văzută din insulă, într-un text non-verosimil, uitatul text al lui Al. Macedonski, romanul suprarealist din 1915, Thalassa, scris întîi în limba franceză si anuntat cu tam-tamuri de unul dintre primii cunoscători ai beneficiilor reclamei, provocatoare, cu aforisme subversive, publicitare, alintînd cititorul global, captat cu laude indirecte încă din 1906 la varianta franceză: „Le Calvaire de feu est un roman comme n’en publie guère de nos jours. Dès les premières lignes, on s’apperçoit qu’on est en présence d’une oeuvre infiniment éloignée des fictions courantes dont la veulerie et la banalité ne réussissent qu’à demi à capter l’attention des lecteurs trop légitiment blasés” (Al. Macedonski, Opere, Proză, vol. V, Studiu introductiv, operă îngrijită, note si variante, cronologie si bibliografie de Adrian Marino, ESPL, Bucuresti, 1969, p. 217).
                Personajul aventurii fantastice, apare sub forma unor treceri de la simbol si alegorie, prin treceri de la sens spre sonuri, prin păstrarea formulelor, contrafăcute prin grafică, cu alură filosofică, masinatiuni parnasiene. Prin confuzie, orfanul se numeste Thalasa si îsi atribuie numele mării, poate, printr-o origine grecească (a fost cunoscut ca băiat, în Smirna), numit astfel de tovarăsi, poate, pentru că iubeste marea, mamă, doică: „Erau si valuri care se miscau sub jocuri de schinteiări sticloase, giuvaiere lăcrimate de lună pe suprafata apelor” (idem, p. 132). Aventura miraculoasă se încheie tot cu dorinta de singurătate, prin refuzul relatiei cu iubita, ucisă; prin răsturnarea mitului Pygmalion, creatorul sculpturii, însufletite de zei.
                Am amintit tehnica suprarealistă, tocmai pentru a vă readuce în minte curioasa personalitate a poetului Al. Macedonski, actor în propria-i existentă, care nu a murit cu ghetele în mîini, precum A. Artaud, dar care a tras întotdeauna „tigrul de urechi”, fie stînd pe un tron si oferind poetilor cristale pretioase false, fie cîstigînd concursuri de ciclism, fie scriind un text dramatic superb, precum Le fou?
Scopul meu este să vă oblig să regăsiti aceste pagini, cu un subtil si dur roman erotic, pe care autorul l-a împărtit în simbolice capitole, 12, fiecare cu un titlu cromatic, scris si tipărit pe o foaie de hîrtie colorată, respectiv magică, imprimată, pe hîrtie „cu margini de un bleu aproape negru, spart de lumini; sau cu margini flambate de galben-oranj de crom clar si umbre albăstrui cu aripi sinistre de corbi, cucuvele si larve opuse porumbeilor radiosi aurii si argintii”, în concordantă cu subiectul straniu. Fiecare text are un titlu, mereu în contrast cu cel anterior: Dies irae, Ultra coelos, cu dedicatii către tări, popoare sau fiinte umane, la modul general: Au Sultan, cu trimiteri spre eros si moarte.
Precum masinile apar pictate azi de mînă, cu flăcări, textul contine si litere cu cerneluri diferite si un capitol „porno” despre dezvirginare, iubit azi de toată lectorimea încîntată de cuvintele „asa zis obscene”, adică de capitolul V, Priap, în rosu-grena. Să nu uit că a creat si a desenat imagini despre „priap” si despre relatia dintre dragoste si moarte, subiect caracteristic pentru suprarealisti. A fost lăudat drept „straniu si barbar” de Magi, precum Péladan, Emile Faguet, Jean Richepin si Jules Combarieu, nu a uitat să pună epistolele în editiile sale. Modern? Postmodern? Sigur suprarealist si politic, întrucît actiunea se petrece în Lewki, pierduta Insulă a Serpilor biblici.
Prima ispită a mării o reprezintă nostalgia exilării si a părăsirii spatiului teluric, de aceea personajul pleacă pe mare, ajunge paznic de far si apoi se exilează pe insulă, pentru a se sinucide, cufundîndu-se în apa, care l-a creat mitic, i-a dăruit iubita, pe Calipso, si i-a dărîmat idealul. Sigura evadare reusită rămîne aceea în moarte.
Marea este visul apei si reprezintă imaginea feminină pură si ideală: „Si de cîte ori apa venea în atingere cu el, siretenia ei femeiască se prelingea de-a lungul corpului, pînă-l făcea să i se predea” (idem, p. 136). Multe dintre simboluri asemănîndu-se cu acelea ale lui W. Blake, din structura „nuntii dintre iad si rai”, adică din oximoronica alăturare a contrastelor. Subiectul rămîne însă unul masculin, relatia dintre falus si mare, dintre puritate si dezvăluirea acesteia sub forma unui altar, cu multe elemente ce vor fi reluate de Geo Bogza în Jurnal de sex, ori de junii scriitori în 69, Jurnalul lui Daniel Abagiu  etc.
Cred că romanul anuntă setea de sistem din romanele suprarealiste, nu doar prin tematica sexuală, cît prin stilul poetic, cu exemplificări alegorice si explicatiile din titlurile capitolelor. Cutremurata bucurie si binefăcătoarea suferintă se învîrt în jurul unei personalităti schizoide si nelinistite. Forma de fractali, de schemă repetitivă, mereu sub altă expresie, spune ceva despre omul Macedonski, aristocrat, opus „burgheziei”, iubitor de labirinturi corporale, în care se pierde, cu sau fără suflet. Cuvintele despre mare, precum si termenul Thalassa, vin din trecut, onomastica si relatiile cu Bătrînul turc si cu naufragiata frumoasă fiind semne ale destinului.
Comunicarea prin visare si prin apa mării arată că trei virtuti apartin eroului: setea de adevăr, de dreptate si aceea de a transforma realitatea, chiar prin pretul vietii. Celălalt este chiar Priap, falusul si capacitatea de a comunica cu el se creează prin amăgire, încîntare, vrajă marină. Orice amăgire se cere nu doar vis de diamant, ci si miraj; dar acesta dispare repede. Insula Serpilor devine un spatiu al iubirii si al mortii.
Carcasa logicii este distrusă de pseudo-filosofia secretă, parodiată de cîteva detalii insolite, cu efecte de surpriză (disparitia Bătrînului paznic de far, aparitia tinerei fecioare de 13 ani din naufragiu), cu numiri savante pentru acte sexuale si cu un spatiu neobisnuit pentru orice gest (altarul), deturnarea din interior a pasiunii fizice, precum si spiritul de saturatie, în aventura-joc si în reactii populare la sugestii estetice, cu antifraze de stil de fluture contemporan suprarealist: „Dar mîini catifelate – mîini aici de mătase – i se furisau de-a lungul gîtului, îi ajungeau sînii si apucîndu-i sfîrcurile se jucau cu ele” (idem, p. 157).
Vălmăsagul de plăceri reale si imaginate, de elemente ale raiului din ostrov si ale infernului din acelasi spatiu, duce la scena supremă a sugrumării Caliopiei si la lumea în care spatiul si corpul se pierd într-o moarte desăvîrsită.