POEZIE SI VIS
JOCUL CONSTRÎNGERILOR VISULUI ÎN NOAPTEA DE SÎNZIENE DE MIRCEA ELIADE
Noemi BOMHER
O trãsãturã a visului si reveriei în opera lui Mircea Eliade tine de refuzul contactului constient cu lumea stiintificã. Din perspectivã semioticã, mitul apare autorului ca un limbaj structurat narativ, cu diverse semnificatii secunde. Formele semnificantului imaginar impun deopotrivã în lumea realã si în aceea a visului.
În Domnisoara Christina (1936) se poate observa pasionanta urmã a relatiilor dintre vis si realitate, ca si posibilitatea de a crea un nou limbaj, intermediar, ce traduce limbajul visului într-unul ideologic. Prin intermediul personajului Egor, semnificatiile visului sînt situate la nivelul real, retinînd o formã fireascã de prelungire a înlãntuirilor, mai mult sau mai putin coerente, despre prezenta domnisoarei în vis sau în realitate, sub forma parfumului, a mãnusii sau a replicilor nepoatei Simina. Si lectura nuvelei Sarpele (1937) sugereazã cã visul împrumutã linii meandrice povestirii, surprinzînd cititorul prin distributia unor unitãti, aparent visate, de-a lungul povestirii ce se referã la o realitate posibilã. Rãtãcirea labirinticã prin pãdure si încercarea de a atinge un punct fix, fãrã ceas, aratã subteranele raporturi dintre vis si realitate, asa cum Dorina ia cunostintã despre insula paradisiacã, unde o asteaptã Andronic, tot prin intermediul visului. În Secretul doctorului Honigberger, în modul metaforic, relatia dintre personajele ce apar si dispar, în plan real, se realizeazã prin schimbul de mesaje despre shambala – loc ideal, lipsit de coordonate spatiale si temporale – visul fiind acela care coaguleazã toate personajele. În relatia cu motivul visului, nuvelele din perioada interbelicã se disting prin schimbul simbolic al existentei în spatiul sacru, al visului si în cel profan, al realitãtii.
Romanul Noaptea de sînziene (finalizat în 1954) se organizeazã în jurul unui personaj, Stefan Viziru, obsedat de iesirea din timp. În plan real, personajul este dublat de Ciru Partenie, scriitor, personaj cu care se asemãnã fizic, si de Biris, un teoretician al destinului sincronic în diacronia istoricã. Existenta unui alt personaj, Anisie, care a reusit sã se izoleze de lume si sã se sustragã din timp, reusind sã parã mult mai tînãr decît era în realitate, dubleazã, la rîndul ei, pe aceea a lui Stefan. Îndrãgostit simultan de Ioana si de Ileana, Stefan Viziru stie cã va intra într-un nou ciclu al vietii, întrucît, în noaptea de Sînziene, cerurile se deschid initiatilor. Accidentul de masinã, în care pier protagonistul si Ileana, devine o clipã nesfîrsitã, ce concentreazã „întreaga beatitudine” dupã care tînjise personajul de-a lungul existentei sale. În jurnalul sãu, autorul noteazã nevoia de a descoperi un subiect despre vis, asemãnãtor cu visul: „As vrea sã folosesc ceea ce am vãzut eu însumi si am auzit de la altii, dar sã mã las mai ales dus de imaginatie, spre a regãsi ca într-un vis aceastã epocã paradisiacã a Bucurestiului tineretii mele” (Fragments d’un journal, Paris, Gallimard, 1973, p. 110). Spre deosebire de textele din tinerete, romanul, scris la maturitate, comportã cîteva formulãri unice prin scoaterea în evidentã a paralelismului dintre vis si realitate. Inexistenta unei judecãti morale în timpul visãrii, interpretarea timpului revolut ca un timp al binelui si al loialitãtii, fatã de timpul rãului excesiv al neloialitãtii, se realizeazã în text prin simboluri poetice. Universul îsi primeste calitãtile benefice din visare, lumea complexã surprinde prin binele acesteia, moartea însãsi devenind o întîlnire între narator si vis.
Putem observa cã în acest roman, Mircea Eliade refuzã sã mai vadã douã lumi distincte (cea realã – cea a visului), împingînd povestirea spre o prezentã convingãtoare si totalã a visului în realitate. Visul intereseazã mai mult decît viata.
