Simion BOGDĂNESCU
URSINE
Marinetei, de odinioară
1. Nausicaa, precum oftatul serii
în rotula unei flori de floarea-soarelui
a regrupa cuvîntul după sine
si după sînge vechi
nu e mîhnirea mea din altă soartă
mai bine scris: Ursine?
Nausicaa, tu stii că s-ar putea
să nu mai fie sine
si cine se va spînzura de firul unei ploi
căzute din senin si cine?
si cine va începe să miroase rouă
de pe timpanul mortilor
si cine?...
Tu vezi că-n lună
luceste un os de copil
si mă gîndesc
vorbele singure?
2. Vulnerabile troiene îndepărtate în sufletul meu
ca si sicriele de altădată
plutoanele de executie ale ecourilor
alcătuite din ciorile albe si portocalii
pe ninsoarea, ultima ninsoare a mieilor.
Nici poezia marilor avalanse nu va putea înmormînta
trilul prea trist al străvechiului sarpe
zis pentru dînsul întîi si întîi drept Ursine!
Ursitul ursitoarelor sau Marele Urs cel Totemic
punîndu-si labele vinete pe frigul materiei,
pe crucea tristetii ce-o port nu pe munte,
ci-n mare. Invazii de pesti sinuosi,
lacomi de sine, spadasini ancestrali,
invazii de pesti zburători peste văi.
Am uitat scîncetul din scutece, am părăsit
increatul ca formă a înghetului vesnic
si, încălzit doar de plîns, m-am întors
la triremele imperiale ale zăpezii
ca scutec fragil sub tone de rouă.
Transferul de îngerime s-a făcut dinspre sarpe
O, trilul prea trist al străvechiului sarpe
intrat sideral în Ursine
cu tone de omăt liliachiu, de femei
spînzurate si de copii săgetati.
... Octombrie, lună mare a Scorpionului,
Talpa Ursului s-a încrustat stemă în brume
de foc sinistru. Si nu era oracol de magi.
Era octombrie, ac otrăvit si mortal
al Scorpionului întepenit în cer ca o
emblemă rozînd în hazard.
Dar hazardat este totul în individul copil
de atunci, cel ce-n poiana memoriei
si-a înăltat un rug imens de corni, de spînzi
si brebenei, de mierle, de ausei si prepelite
pînă la suflarea eterului si-a înăltat
acel rug, s-a urcat pe el, si-a dat foc
si-a pierit
la marele Zeus Ursine.
O, de atunci, copilărie, timpule,
Crematoriu de copii, de atunci, Timpule,
Zăpada poartă regretul celei mai triste
învieri numită Cuptorul increat
al crematoriului suprem Niciodată!
3. (farmece)
Din lujer de soc
ventriloc
să te-ntorci la loc.
Din cînt de cimpoi
Cer înapoi.
Din uscată măselarită
sublimbarită
stele de rapită.
Din spini de măces
megies
nebun cires.
Pe nările Norului
Mîntuitorului
Pe Drumul Săpătorului.
Din lipsă
apocalipsă.
Din căisori
multicolori,
dulcisori
de mori.
Din foc în lac
vîrcolac
un pitpalac.
Din lujer de foc
la un loc.
Din rea ciumăfaie
fecioară bălaie.
Din straturi de-argilă
se naste în silă
de multă milă.
Pe nările Norului
Mîntuitorului.
Din oasele lui
la Covurlui
covoare de ochi
de deochi,
covor de timpane
pe sub gorgane
covor de raci
vîrcolaci
doi pitpalaci.
4. De departe cînd mă vede
pică soimi din cerul verde,
Visinii se visinează,
Ciresii se ciresează,
Plopii singuri se plopează
Si salcîmii salcîmează.
De aproape cînd mă vede
Rîde ca albina verde,
Bate ceasul rău cu biciul
de se-ngîndură ariciul
Pleacă ochii în pămînt
si surzeste de cuvînt.
Codru-si arde lemnele
si văzduhul semnele.
5. Dumnezeul Dumnezeului de ieri
mîngîie o viperă-n păreri.
Dar iubeam doar zorii din amurg
răcorit de iodul de sub nuc.
Timpul era fraged, volatil,
mă simteam si-n unghie copil.
Azi nici nucul, nici copilul nu-i.
Dumnezeul Dumnezeului ...
6. Vară a sîngelui,
Vară a lui nimeni,
O secetă de oi
urmărită
de o secetă de avioane,
O secetă de vapoare
urmărită
de o secetă de pesti.
O secetă de trenuri
urmărită
de o secetă de muti.
O secetă de biserici
urmărită
de o secetă de sfinti
7. Lunetă lină de creier
pocnită pe greieri albastri
un alun descreierat
este un alun descreierat
în toamna privirilor
rîd căprioarele mintii,
în văzul nimănui încolteste
o lunetă lină de greier
laptele – cîinelui, laptele
nimănui, nimănui se închină
lunetă albă – acolo-i o cruce,
crucea nimănui, în aer,
fără mormînt
urcă furnica acolo
să vadă cum se aude,
cum se furisă,
cum iarăsi albeste
acelasi Cuvînt
de la gura mea la gura lui
laptele – cînelui
laptele – pisicii
să-i fie fricii,
laptele socilor
să-i fie ochilor
limbă cu stupi
nu poti să o astupi,
ai astupa-o cu cozile
mărilor – toate sculptate
pe pămînt, ca să fie
mormîntul pe jumătate
în lunetă – unul
în colină – unul.
Suieră coasa destinului
al preaplinului, linului,
al lunetei, al planetei,
nebunul, nebunul, nebunul...
8. Rege pierdut. Deasupra e tăcere.
Pod alb miscat de vulturi înadins.
Miscarea se întoarce si se cere.
Si vrea să plouă sîngele cuprins
Pe cînd eu merg suav într-o părere
Ca să rămîn un nicăieri învins!
