Gérard BLUA
Nascut la Marsilia în 1945. Poet, prozator, publicist, autor de teatru, este autorul a peste patruzeci de carti, începînd din 1974. Fondator al grupului editorial „Autres Temps” si al revistei poetice si literare trimestriale „Autre Sud”. Membru al Societatii Oamenilor de Litere. A primit numeroase premii, dintre care, în 1982, Marele Premiu al Academiei din Marsilia pentru ansamblul operei sale.
INTRODUCERE ÎN STAREA POETULUI ASTAZI
Ce-l poate mîna pe un scriitor pe drumurile lipsite de confort ale contactului, pe cararile dificile ale întîlnirii?
Ce-l poate mîna pe omul singuratatilor, pe anahoretul cuvintelor oferite tuturor, pe Robinson Crusoe al miilor de mesaje lansate în speranta de a fi citit, dar nu cautat, pe potecile abrupte ale dialogului, pe cararile toride ale contradictoriului, prin trecatorile dificile ale punerii sub semnul întrebarii?
Într-un cuvînt, ce îl poate mîna pe omul care creeaza în ambigua vapaie a omului care actioneaza?
Cred: angoasa.
În nici un caz angoasa primara, individuala, aceea care locuieste în orice individ sensibil si îi motiveaza scriitura. În nici un caz angoasa marunta a mintii si a corpului sau , situata între o nevoie fluctuanta de a trai si o pofta unduitoare de a muri, ci marea angoasa universala, purtata confuz de memoria popoarelor si, mai adînc, în partea necunoscuta a celulelor si a componentelor noastre, de catre simpla memorie a simplei vieti.
Angoasa tacerilor spatiului-timp care creeaza permanenta îndoielii.
Poetul Jean Aron rezuma aceasta conditie printr-o magnifica si percutanta formula, al carei secret îl detine: „Hecatombe de tacere pentru un singur tipat”, care poate fi apropiata de fulguranta definitie a poetului si filosofului din Republica Dominicana Pedro Mir: „O voce pentru o mie de guri”.
Si acest tipat, odata ivit în hazardul însusi al conditiei umane, se întoarce în mod incredibil în tacerea primara din care a luat nastere. Asa cum omul speolog se întoarce la fetusul pamîntului. Asa cum omul astronaut se cufunda în misterioasele secrete amniotice ale vidului sideral. Asa cum Scriptura, redevenita Cuvînt, strabate multimile ostile, deopotriva în cautarea originii si a viitorului sau.
Astfel scriitorul, în mod latent sau public, ramîne aceasta forta a unei rataciri constante locuita de monopolul virtual al viselor sedentare. Foton de lumina în dorinta de acum imposibila de soare.
Caci, întrebam, ce transporta Sisif în spinare? Un bolovan al sperantei sau unul al resemnarii? Nu, în mod sigur. Nici una, nici alta. Ci un bolovan al îndoielii, asumîndu-si întreaga lui greutate, într-un mars absurd într-un univers circular, fara început si sfîrsit determinate. Sisif era deja un poet, a carui simpla prezenta pe drumul anevoios al stiintei provoca echilibrul vietii. Minunata intuitie în serviciul întelegerii definite.
Cunoastem cu siguranta cu totii „Sisifi” automultumiti de ei însisi, instalîndu-se pe vîrful unde au urcat ca niste zei în Olimpul lor si privindu-si bolovanul îndoielii cum coboara panta experientei lor, afundîndu-se în bruma cîmpiilor joase, cu impresia ridicola de a se fi debarasat pentru totdeauna de el, predînd oarecum stafeta altora, aflati mai jos în infern. Aceia, deja, sînt sterili, inutili, muritori eterni ai unei vieti vegetative, asemanatori cu acei cactusi care retin ultima picatura de apa în uscaciunea deserturilor, amînîndu-si cu cîteva secunde-lumina inevitabila fosilizare. Le prefer, de departe, desi imaginea este destul de nietzscheana si deci îndrazneata, principiul camilei care adauga unei retentii identice a sevei sale vitale eleganta si eficacitatea miscarii altruiste.
Laureatul Premiului Nobel pentru stiinta, Ilya Prigogine, scria în prezentarea eseului sau Pentru o noua alianta : „Întelepciunea stiintifica se descopera astazi a fi ascultare poetica a naturii, proces natural într-o lume deschisa” Astfel, întreaga abordare a omului va fi modificata printr-o repunere în cauza totala a valorilor. Sectarismele succesive ale religiilor, ale sistemelor politice, ale scientismului pozitivist nu au stiut sa aduca niste raspunsuri satisfacatoare angoasei noastre. Certitudinile, ca niste acizi aruncati pe rani, nu au facut altceva decît sa o atîte. Adevarul, ca si Dumnezeu, nu mai exista. Toate dogmele – inclusiv cele ale filosofilor care s-au hazardat –, au trebuit sa admita asta în mod succesiv pentru a nu muri si a-si pierde astfel fantasma nebuneasca a nemuririi. Nu pentru ca ele ar fi fost în mod sistematic purtatoare ale erorii, ci fiindca cea mai mica descoperire a unei parcele de adevar nou le facea sa întepeneasca definitiv în imobilismul neproductiv al victoriilor orgolioase. Cocteau spunea minunat: „Eu sînt o minciuna care spune adevarul”. Si prin asta definea noua realitate a poetului, asa cum tocmai am descoperit-o: „o forta care înainteaza” în labirinturile contradictorii ale îndoielii constructive. Dialectica a contrariilor necesare.
E adevarat ca demersul este anevoios si ca sîntem departe de „sobele” în care s-au afumat filosofii francezi ai secolelor XVI si XVII si ca, la fel, Arta pentru Arta a secolului al XIX-lea, care i-a facut sa-si priveasca buricul pe numerosi scriitori „îndoielnici” – ceea ce nu este definitia adeptilor îndoielii – ne apare foarte derizorie si învechita. E adevarat totusi ca ispita oglinzii supuse, ca interlocutor, face înca parte din cultura noastra de oameni ai condeiului.
E adevarat si ca metodologia însasi a scriiturii, funciar ancorata în singuratate, este o sursa constanta de egocentrism, de certitudine si de abandon.
Totusi, de la Sartre, „L'enfer, c'est les autres”. Si nimeni nu poate pretinde sa traseze limitele vreunui paradis fara sa cunoasca perfect teritoriul infernului. Rolul scriitorului, astfel, s-a demistificat în lenta miscare a integrarii sale sociale. Voltaire, deja, nota: „Nu va împartasesc ideile, dar ma voi bate pentru ca voi sa aveti dreptul sa le exprimati”. Daca ar putea fiecare individ sa accepte orice dialog pe o asemenea baza si sa regaseasca aceleasi cuvinte pe buzele interlocutorului sau.
În acelasi sens, îmi place sa-l citez pe marele poet mexican Juan Julfo: „Vad oameni si lucruri acolo unde poate voi ceilalti nu vedeti nimic”. Poate, spune el, nimic. Sau cu totul altceva, asta este continut implicit. Confruntari ale unor viziuni subiective ale caror socuri provoaca miscarea. Explozia. Recunoastere a micimii necesare reflectiei, atom cu totul modest în componenta complexa a gîndirii.
Astfel angoasa, pe drumurile îndoielii, ajunge la unitatea intelectuala. Delirurile onirice ale literatilor contribuie din plin la aceasta înaintare care i-a facut pe oameni sa paseasca pe Luna. Acestia din urma au vazut o gamalie de ac albastra care poarta numele de Pamînt, ceea ce a contribuit la aducerea fiecarui lucru de aici la justa sa dimensiune, în mintea creatorilor si a cercetatorilor.
Dimensiunea angoasei originare, la care nici o credinta – de orice natura – nu a raspuns vreodata.
Dimensiunea Noptii Timpurilor.
Putem citi la poetul Jean Siccardi: „A fost o noapte ca toate noptile”. Si adauga putin mai departe, ca o incantatie magica sau ca un cînt voluntar: „Si asta nu e cu putinta si asta nu e cu putinta si asta nu e cu putinta”.
Nu e cu putinta, într-adevar, sa mai ocultam zorii pentru multa vreme. Sa-i ignoram. Sa-i trecem sub tacere. Sa-i refuzam.
Nu e cu putinta sa continuam sa instalam noaptea obscurantismelor cu aceste senzatii de eternitate proprii ierarhiilor Umbrei.
Nu e cu putinta sa-l perpetuam pe „a avea” în detrimentul lui „a fi”.
Nu e cu putinta sa continuam sa ne pierdem ochii, urechile, gura si bratele.
Nu e cu putinta ca poetul sa nu fie acel calauzitor condamnat si lucid, acea constiinta rea a oamenilor ce se maimutaresc, acel prizonier al sau însusi urlînd libertatea celorlalti, acel plugar al societatilor viitoare, fortînd în fiecare etapa brazda de mîine.
Nu e cu putinta sa nu mai auzim vocea poetului Pierre Portejoie, trasîndu-ne calea:
„Un suflu
O tacere
Scînteiaza stînca
Speranta de a fi
Sa mergem sa mergem sa mergem”
Prezentare si traducere de Letitia ILEA
