Alexandr BLOK

***
Noapte, stradã, farmacie, felinar.
Absurd în ceatã turnul ochi gãlbui.
De-o sã mai prinzi din secol un pãtrar,
Totul va fi la fel. Iesire nu-i.

Tu vei muri. Un drum initial
Va fi bãtut de altii, iar si iar:
Noapte si riduri înghetate pe canal,
Vînt, farmacie, stradã, felinar.

***
Sînt Hamlet. Sîngele-mi îngheatã
De-al perfidiilor complot:
Prima iubire încã-o viatã
Îmi cere sã o ard de tot.

Ofelia, o, frigul asfintit
Si printul pus e în sicriu
De-un vîrf de lance otrãvit.

***
E-n mine furia trãirii,
Fiinta de-a nemuri,
Pe om de-a-l smulge antifirii,
Visul în fapt de-a-l tãlmãci!

Golitã, viata mã sugrumã,
Mã-nãbus în juvãtul ei,
Dar e posibil sã se spunã
De unul dintre fani mei:

Hai sã-i iertãm severitatea
Ce-i va fi fost motor secret
Bunului fiu ce libertatea
A luminat-o ca poet!

***
Treci peste anii rãi, încearcã.
La orice colt e un obstacol.
De-o sã iesi viu din asta parcã
O sã se-ntîmple un miracol,

Si vei vedea cã fericirea
N-a fost un scop cu orice pret,
Cã n-a fost decît nãlucirea
Ce-ajunge unei semi-vieti,

C-a dat superb pe dinafarã
Potirul utopiei plin,
Cã lumii care mã-nconjoarã
Cu tot ce am îi apartin.

Dar ia din cînd în cînd aminte
Ca un surîs înduiosat
La visul ce-ti revine-n minte
Si fericire-i botezat.

Gaia
Trasînd un cerc pe boltã, o datã si-ncã-o datã
deasupra unei pajisti ce-n somn s-a îmbrãcat,
se învîrteste gaia si vede, aplecatã,
peste pruncut o mamã cu glasul sugrumat:
„Ia pîinea! Prinde-mi sînul, micutule, si bea!
Ascultã-mã! Cresti mare! Si poartã-ti crucea grea!”

Trec veacurile. Iatã, rãzboiul se-nteteste;
ard satele de-a valma, revolta lumii creste.
Doar Tu cu Tine însãti mai semeni, scumpã tarã,
în vechea-ti frumusete si înecatã-n plîns –
cît îsi mai poartã mama durerea ei amarã
si-n cer rotitul gãii în sine nu s-a strîns!

* * *
Se mînjea cu nori de ploaie cerul petrogradian.
    Pe front pleca un nou convoi.
Baionetele fãrã numãr precum spicele din lan.
    Agitatie, vagoane de rãzboi.

Înflorea în tren durerea viitoare înmiitã.
    La tot pasul, cioburi de iubiri.
Nãdejde, fortã, tinerete... Si geana serii înrositã
    Spre-apusu-n nori de trandafiri.

Cîntecu-nsotea de-a valma îmbarcarea în vagoane,
    Cînd corect, cînd distonant fãtis,
Multi fãcîndu-si, din secrete si misterioase toane,
    Semnul crucii sfinte pe furis.

Prinsã de vîrtej, o frunzã se-naltã de-odatã-n vînt.
    Lanterna oscilã pîlpîitoare.
Un bucuros gornist, sub norul negru tremolînd,
    Dãdu tãios semnalul de plecare.

Slava militarã, Doamne, din alama suspinîndã
    Revãrsa în suflete angoasã.
Vacarm de roti în scrîsnet si visuri de izbîndã
    Si dor de reîntoarcere acasã.

Tampoanele din urmã se pierd deja în noapte...
    Tãcerea-si intrã-n dreptul ei.
Dar în auz ne urcã din cîîmpuri desfundate
    Un Ura! cu sau fãrã de temei.

Nu mai este-n noi tristete, iarã milã nici atît.
    Desi plouã crunt în depãrtare,
Stim prea bine cã-i otelul ud, fiabil, mohorît,
    Ce de noi nevoie nu mai are.

Mila ni-i de foc baratã si de surde canonade,
    De copitele ce muscã din pãmînt,
Iar în aburii de gaze ni-s tristetile-necate
    Pe cîmpii galitiene sîngerînd...

Scytii
(fragment)
        Panmongolism, cu toate cã barbar,
        Acest cuvînt auzul mi-l alinã.
        (Vladimir Soloviov)

Stai, Lume Veche, încã mai e timp!
Din somnul tãu voluptuos-amar
Opreste-te, aidoma-nteleptului Oedip
În fata Sfinxului pe un fatal hotar.

Rusia-i Sfinx, chiar dacã de sînge-i vãmuitã,
Rîzînd în suferintã si-n torturã,
Spre tine-avînd privirea atintitã
Cu dragoste si-asisderea cu urã.

Mai sînteti voi capabili de iubire
Precum iubeste sîngele din noi?
Ati cam uitat cã-i mai presus de fire
Si-o credeti demnã numai de eroi.

Noi iubim toti: ardoarea cifrei reci,
Ori harul mistic si vizionar,
Spiritul fin la galici si la greci
Si geniul germanic solitar.

Ne amintim si iadul din Paris
Si brizele de rai, venetiene,
Mireasma portocalilor de vis
Si Cologne a cetoaselor gheene...
Ne plãcea carnea, gustul si culoarea,
Parfumul ei mortal si fãrã glas,
Dar sîntem noi de vinã cã-n strînsoarea
Bratelor noastre trupul v-a rãmas?

Noi doar c-o mînã fermã buiestrãm
Si armãsari si iepe nãrãvase,
Iar cînd nu-i îmblînzim îi deselãm
Si corectãm captivele vrãjmase.

Veniti spre noi, ni-s bratele deschise;
Uitati tot ce-i eroare si rãzboi,
Si fãrã arme, încã mai este timp de vise,
De pace si iubire, noi sîntem frati cu voi.

De nu veniti, noi n-avem de pierdut,
În stare sîntem doar de imposturã,
Ci peste voi prin timp va fi cãzut
Blestemul proferat de-i tristã gurã.

Ascunsi pe cîmpuri ori prin codri desi,
O sã vã dãm cu tifla de departe,
Popoare asa-zise de alesi
În Occidentul vostru fãrã moarte.

Veniti, veniti, veniti pîn’ la Ural.
Sã lãsãm vorba – cîmpul este gol.
Masinile v-ajutã cu suflul integral
Fatã de hoarda-n tropotu-i mongol.

Ci nu mai sîntem pentru voi un scut.
Pãrtasi n-am fost la gîndurile voastre,
Asa cã ne rãmîne de vãzut
Cum semãnati si recoltati dezastre.

Vom sta cuminti cînd or sã treacã hunii
Sã facã tot ce stiu de cînd se stiu:
Sã punã foc, sã fure si, precum cãpcãunii,
Sã-si îmbuibeze cîinii cu trupul vostru viu.

Mai te implor o datã: bãtrînã Lume, stai!
Cãtre ospãtul nostru împãrãtesc pãseste!
Nu te sfii, hai, vino, cît încã prieteni ai,
Vioara mea barbarã îti cîntã prieteneste...


Traduceri de Ion ROSIORU