Oamenii pe care îi produce pe bandă rulantă (post)modernitatea nu sunt
nici noi, nici fericiti. Uitînd să se sprijine pe existenta unui suflet,
nu mai au resursele de a înjgheba un adăpost pentru sine. Amputarea
fiintei nu a descoperit adevărata fată a umanitătii, ci un construct factice
al epifenomenului curgerii si disolutiei în neant. Prelingerea sinelui,
vulcanică uneori, delicată cîteodată, nu istoveste decît în
prezenta amenintării golului anihilant. Cartea poetului Gheorghe Mocuta,
Pregătiri pentru marea călătorie (Editura Mirador, Arad, 2002), recapitulează
vîrsta esecului ontologic, constientizat violent sub spectrul tentacular
al mortii. Ratarea amalgamează destine individuale, dar tot individualitatea
ar putea să rescrie traiectoria unei „sorti” alese prin liber arbitru, cu
conditia să îsi asume trecutele orbecăiri si obligatoria metamorfoză.
Structura tripartită a cărtii lui Gheorghe Mocuta (Pregătiri pentru marea
călătorie, Loc de pierzanie si Invitation au voyage) glisează pe focalizările
în trepte ale poetului: scenariul initiatic al mortii, teribila experientă
a frîngerii lumii si, în final, incursiunea parodic-detasată
în pseudorealitatea imanentei. Pentru prima parte a volumului, coborîrea
odiseică pe tărîmul lui Hades si al Persefonei functionează ca un reper
fundamental: e Modelul, e acel drum inevitabil al cărui tîlc trebuie
descifrat fără greseală. Marea călătorie dincolo nu lipseste din nici un
traseu initiatic, de la Ulise si Ghilgames pînă la apocrifele Maicii
Domnului. Nici omul (post)modern nu poate evita peripatetizarea în
altă lume decît aceasta în care (crede că) se simte familiar.
Călătoria e făcută de toti fără deosebire, numai că diferă felul în
care ne facem bagajele pentru drum. Unii cu răbdare, altii în grabă.
Unii deloc.
Gheorghe Mocuta este destul de greu încadrabil într-un tipar
anume - un poet la care postmodernismul se juxtapune pe cîteva
elemente moderniste, într-o nouă paradigmă ce combină happening-ul
textual, hazardul, anarhismul, efluviile livresti si deconstructia cu idealul
unei viziuni sintetizatoare, coagulate în jurul unui fragil sîmbure
meta-fizic, bine mascat. Un soi de abordare hibridă, care tine deopotrivă
de intuitia intelectuală si de perceptia sensibilă. Ceea ce Pierre
Duhem numea rationament geometric actionează, în lirica lui Gh. Mocuta,
într-o manieră paradoxală, îmbinînd tendintele coercitive
cu cele catalizatoare: mentine fiinta în capcana mlăstinoasă a corporalului
dar, în acelasi timp, îi indică primatul unei absente. Pregătirile…,
spuneam, aglutinează secventele traseului initiatic din apropierea mortii.
Si totusi, nimic mai socio-biologic, mai angajat în cartografierea
imanentei si a ratării decît volumul în discutie. Poezia
oarecum atipică pe care o propune izvorăste chiar din această inoculare a
indefinibilului în perimetrul geometrizat, cu nenumărate diviziuni
si clasificări fluctuante, ce alcătuieste prezentul. O insesizabilă, halucinantă
urmă meta-fizică navighează neîntrerupt printr-un univers eliptic.
O absentă presimtită, un amănunt care scapă canoanelor zilei, pata vagă a
unei esente vărsate si evaporate cu mult timp în urmă se strecoară
într-o zonă a carnavalescului de o generoasă polifonie stilistică.
Fragmentarism, ironie ca mod de operare cu farsa istoriei, hibridizare, imanentă
– sunt cîteva din semnele postmodernismului dibuite de Ihab Hassan
(vezi CĂRTĂRESCU 1999, pp.92-106) si regăsite în mecanismul liricii
lui Gh. Mocuta. Si totusi, poezia e mai mult decît atît.
Pregătirile… nu includ miscările ritualice (atinse sau nu de bigotism) din
preajma credinciosului care se apropie de Judecată. De această dată, sacrul
nu este decît intuirea năucă a unei absente, un presentiment al întîlnirii
cu necunoscutul, cu altceva decît lumea de aici. Scenariul initiatic
se grefează recapitulativ, o regresiune etapizată pregătind călătoria reală
si anuntînd, prin trimiterea octogonică, noul început. Transfigurarea
posibilă: „de la o vreme mi-a încoltit în minte ideea pregătirilor
pentru marea călătorie/ de aici înaintez în memorie ca pe un
limb pierdut în mare/ mi-am cercetat cu încredere părintii familia/
mi-am cercetat cu sfială prietenii rămasi/ i-am cercetat cu o undă de îndoială
pe filosofi pe preoti pe nebuni pe marginali/ i-am cercetat cu scîrbă
pe politicieni si pe conducătorii acestei lumi/ care scapă totul de sub control/
si m-am cutremurat/ m-am cercetat pe mine si m-am cutremurat.”
Derularea scenariului initierii întru moarte urmează, asadar, opt cercuri
ale memoriei. Păstrînd proportiile, se poate afirma că Pregătirile…
evocă un infern dantesc în cheia amintirilor, inversînd vectorialitatea
drumului parcurs. Dante orientase sensul în jos, spre tot mai adîncile
bolgii ale damnatilor, în timp ce poetul „noului mileniu” reface urcusul
spre clipa prezentă, pornind din crisalida originilor sale. Adîncirii
în spatiu i se substituie plonjarea în timp, clară inversiune
a reperelor datorată ruperii de miezul Fiintei. Primul cerc al memoriei recuperează
o matrice originară: părintii, ipostaze ale călăuzei simbolice („mi-au vorbit
în vis mi-au trimis semne prin îngeri/ prin întîmplările
petrecute si prin semnele lăsate de tata în biblia veche a familiei.”);
zîmbetul profetic al tatălui, păstrat în ungherele obscure ale
memoriei, impulsionează acum pregătirea pentru călătorie… Alta decît
cea făcută alături de familie, în diversele ei forme acoperite de lustrul
derizoriului. Privind înapoi desfăsurarea narativă a biograficului,
semnificantul se dovedeste a fi superfluu, purtător mut, surd si orb al unei
semnificatii lăsate undeva în urmă, ca un balast scăpat în caruselul
evenimentelor ametitoare. Pînă cînd, aproape de marea călătorie
simti că „nici un călător nu cunoaste cu adevărat ceea ce vede/ dacă nu e
atins de fulgerarea noimelor. Călătorim si/ nu călătorim suntem si nu suntem
dacă nu ne căutăm/ pe noi însine dacă nu ne cercetăm sinele ca pe o
busolă./ sătul de cărti bati cu piciorul alte cărări spre tine. obosit/ te
asezi pe o piatră si îti răcoresti picioarele în apa rîului.”
Revelatia sinelui ca semnificant deschis unui posibil ecorsaj al semnificatului
provoacă detasarea ironică fată de o materialitate care se dovedeste a fi
inoperantă. Drumul către cercul al doilea e deschis – utopiile proprii, scrisul/scriitorii,
imitatia, relatia dintre identitate si alteritate, limbajul ca pecete identitară
sunt coordonatele în jurul cărora se înjghebează sondarea
sinelui: „astăzi literatura este plină de capcane care încearcă să
o salveze/ de plictis dar cu atît mai inutil. ea nu te pregăteste pentru
nimic/ decît pentru sedentarism si interpretări pozitive pentru televiziune/
si semantică pentru disparitia limbajului. pentru limbajul disparitiei./
a-ti găsi limbajul este un semn că poti începe pregătirile pentru marea
călătorie.”
Curgerea epică a poemului initiatic este întreruptă de secventa
III, tulburătoare meditatie asupra discrepantei între Logos si cuvînt,
ultimul fiind doar „instinctul unui imitatio” si concretizarea „cioburilor
pe care călcăm”. Vocea lirică distinge, în fond, cauza primă
a creatiei (Logosul, cel care echivalează acel creatio ex nihilo) si cauzele
secunde, capabile să creeze ceva nou din ce este deja dat. Dar, dacă postmodernitatea
recurge la ipoteza inutilitătii cauzei prime în raport cu cele secunde
care si-au cîstigat, în timp, independenta, autorul Pregătirilor…
răstoarnă paradigma timpului său, reinstaurînd primatul Logosului:
„si tot asa/ numele celor care cutează de a imita creatiunea/ nu sunt demne
de a fi rostite// si sunt puse aici la index.” Acest al treilea cerc circumscrie
o răspîntie. E locul de unde te întorci cu pasi nesiguri sau
de unde pornesti cu încrederea unei certitudini imuabile. O sincopă,
însă o sincopă cauzată de echilibrarea ritmată a suflului interior.
Iar mai departe, treptele circulare poartă gravura urmelor lăsate de adolescentă
si maturitate: sunt recapitulările filtrate de lentila bifocală a contingentei
(socio-politice) si a dedublării. Obiectivarea lirismului prin plasarea lui
pe scena furibundă a ideologiilor nu îndepărtează adierea constiintei
neîmplinirii ca fiintă: „noi pionierii si utecistii străbăteam tara
într-o veselie/ vizitam ctitoriile epocii de aur scornicestii si muzeele
partidului/ în realitate ne opream la mănăstiri aprindeam o lumînare/
străbăteam orasele vechi priveam cu admiratie arta burgheză decadentă provocatoare”.
Ecce revelatio. Călătoriile de pînă acum n-au fost decît
o carceră în care s-au sufocat adevăratele impulsuri ale sufletului.
Tonalitatea calm-sacadată a discursului devine proiectia sonoră a asezării
în matcă pe care o dobîndeste poetul. Ratările succesive fac
loc marilor pregătiri. Călătoria fundamentală abia începe si pentru
ea nu ai nevoie de bilet, pasaport sau viză: „marea călătorie e ca romanul
lui proust/ începe acolo unde se termină textul.” Ghidul (fals!) va
fi prietenul care „căuta cu îndîrjire/ sufletul tatălui său dispărut
cu ani în urmă pe munte”. Trecerea poate esua într-o cumplită
derivă, atîta timp cît călătoriei nu i se atribuie rolul ei esential
iar constientei i se refuză statutul de premisă a metamorfozei. Desăvîrsirea
pregătirilor (a initierii) e învăluită sub cupola „vîrstei rotunde”,
un alt fel de mezzo del camin, schitînd catapulta saltului în
sus: „împlinesti o vîrstă si vine la tine îngerul/ te tine
de mînă/ ca un balon de heliu te trage usor în sus/ spre visele
prietenilor si ale cunoscutilor/ ale fiului/ pînă nu vă mai vedeti/
pînă sunteti un punct care pune capăt pregătirilor.// începe
marea călătorie”. Sau altă realitate decît a contingentei.
Poemele din Loc de pierzanie au în vedere exact această corporalitate
grea a contingentei. La urma urmei, o pseudorealitate, o lume inversă în
care propovăduieste dez-ordinea. Cele trei poeme intitulate descriptio romaniae
zugrăvesc un spatiu fragmentat, distrus prin dizolvare, destaurat prin eliminarea
oricărei pulsiuni ierarhizante si exfundat prin desfiintarea temeiurilor
ordonatoare. O lume (în)frîntă, seacă si secătuită, spre care
privirea poetului se îndreaptă – din interior - cu autoironie salvatoare
sau cu legitimă înfiorare: „printre contrabandistii zgribuliti din
zona liberă/ cu telemobile si masini luxoase/ fac si eu afaceri profitabile
cum ar fi/ abonamente lunare la revistele literare/ […] românia seamănă
tot mai mult cu o puscărie/ în care mă simt din ce în ce mai
bine/ îmi bat cuie în cap si înghit lame de ras/ ca să
ajung mai repede la infirmeria c.e. (confort euro)/ unde ai televizor color
esti servit la pat si citesti/ ziarul de dimineată.” Sau: „am păsit cu stîngul
în noul an/ minerii din vale au profitat de vremea/ bună a lui ghenar
si au mai pus de o/ mineriadă au curătat capitata de huligani/ lăsînd
în urma lor o pace romană”. Lumea–pe–dos asupra căreia se opreste
poetul afectează pînă si vechea ordine a biologicului: trupul e descentrat,
ciopîrtit de nevăzute ramificatii maligne. Pendulînd între
afară si înăuntru, poemele Locului de pierzanie omogenizează straturile
existentei sub acelasi stigmat al disolutiei. Într-un univers bolnav,
trupul vulnerat de incursiunile repetate ale bricolajelor de tot felul se
îmbolnăveste si el, iar tomografului i se împrumută din cînd
în cînd atributele vitalizante ale uterului: „pe 3 ianuarie la
nouă si jumătate/ intrai sub bolta tomografului ca o mumie/ trup pustiu pergamentos
de scrumbie/ străbătut de caverne si hărti deochiate”
Parcurgerea căilor corporalitătii nu se opreste la exfolierea patologicului
anatomic. În cele trei balade care compun Invitation au voyage, ochiul
poetic cercetează delirul bezmetic al imanentei, traversînd trepidatia
nocturnă a unui punct de referintă stabilit prin aservirea la consumismul
gregar ( „pe esplanade de la defense/ parisul intră în balans/ din
mii de ochi clipesc în zare/ champs elysees’n apus de soare”) sau analizînd
dependenta ignară fată de acel „computer smart/ ce toarce-n van/ alb mac
intosh/ american// computer gri/ imponderal/ zapp delirant/ design astral//
[…] mă contopesc/ în scheme soft/ din paradis/ fur fructul copt”.
Întreg volumul lui Gh. Mocuta valorifică eclectismul categoriilor limbii,
de la termenii stiintifici si lozincile propagandistice, pînă la rocadele
livresti si lungi paragrafe în franceză, gîndite pentru a plia
discursul pe „cosmopolitismul panteist, descentrat” (PATAPIEVICI 2002, p.42)
al epocii moderne. Efort meritoriu, într-o epocă în care limbajul
se surpă în doar cîteva fărîme lexicale, urmînd miscarea
erodantă a idiosincrasiilor de tot felul.
REFERINTE BIBLIOGRAFICE:
CĂRTĂRESCU 1999 = Mircea Cărtărescu, Postmodernismul românesc, Editura
Humanitas, Bucuresti
PATAPIEVICI 2002 = H. R. Patapievici, Omul recent, Editura Humanitas, Bucuresti