ARTE POETICE LA ROMÂNI (XV)
A.E. BACONSKY (1925- 1977)
(fragment)
(…) Definitia poeziei ca artă a cuvîntului e de multă vreme una din
fatetele acelui poliedru al banalitătii curente, care, văzut din alte unghiuri,
defineste pictura ca artă a culorii, muzica fiind o artă a sunetului etc.
Truismul respectiv, cu înfătisare aforistică, reprezintă, în
fond, notatia artificială a unei aparente, tendinta de a satisface necesitatea
firească de condensare a unui complex de relatii atît de greu sesizabil,
cu paleativul facil al simplificării; a considera poezia ca atare e la fel
de inutil si irelevant ca, bunăoară, a vedea în profesiunea lui Benvenuto
Cellini o artă a mentalului sau a spune despre vestitii maestri ai faiantei
de Delft că sînt artisti ai lutului. (…)
Cuvîntul nu există în poezie printr-o valoare în sine si
nu are virtuti intrinseci de ordin estetic, după cum asemenea virtuti nu
pot avea linia sau sunetul; afirmatia lui Hogarth că numai linia curbă e
estetică pare azi ori o naivitate ori un capriciu. Nu există nici un capitol
al lexicului incoruptibil ca poezia si viceversa, nu se cunosc altele care
ar fi prin excelentă apanajul ei. Florile de mucigai ale lui Arghezi constituie
cea mai elevantă dovadă. Frecventa mai mare sau mai mică a cuvintelor în
poezie, sau vechimea lor în acest sens nu pot constitui criterii sau
grade, iar utilizarea îndelungată nu le afectează expresivitatea. De
mii de ani circulă în versuri cuvinte ca mare, pasăre, fluviu, iubire,
timp, noapte, vis, zăpadă, fără ca faptul să aibă vreo repercusiune asupra
posibilitătii de a le întrebuinta în continuare. Ceea ce uzează
este asociatia, împerecherea cuvintelor, care tinde să se constituie
în clisee verbale, demonetizate prin exces si lipsite treptat de orice
valoare expresivă. (...)
Vocabularul poetului e întotdeauna al vremii sale, al societătii si
civilizatiei contemporane; cuvintele intră si ies din poezie în functie
de evolutia realitătii înconjurătoare. (...)
În sfîrsit, efortul de asa-zisă măestrie, – termen frecvent pînă
la abuz – nu triază cuvintele decît privite dinăuntru; poetul nu caută
vorba frumoasă, ci pe aceea capabilă „să exprime adevărul”, adică pe aceea
al cărei tipar interior poate cuprinde continutul emotiv comunicabil. Toate
cuvintele vocabularului omenesc sînt la fel de frumoase, iar
în poezie rolul lor e absorbit de animat; ele sînt anonime ca
notele muzicale, care nu contin nici o virtute, alta decît capacitatea
de a vehicula mesajul artistului, de a deschide oamenilor căi de acces spre
universul său sufletesc, ca să se poată confrunta cu propria lor viată. Cuvintele
pot deveni deci frumoase, în măsura în care tuseul artistului
le imprimă fosforescentă, si chiar atunci fosforescenta lor este în
contextul poeziei si nu se poate individualiza prin detasare, ansamblul născut
prin juxtapunerea lor fiind o nouă realitate autonomă indivizibilă, diferită
si superioară calitativ elementelor componente. (…)
A acorda o calitate pur cerebrală actului poetic ar însemna să considerăm
talentul ca pe o acuitate deosebită a inteligentei, ceea ce ar duce la confuzia
inevitabilă a diferitelor manifestări spirituale, cînd, bunăoară, omul
de stiintă sau filosoful ar actiona pe aceleasi temeiuri cu poetul sau artistul.
Chiar dacă apelăm la o diferentiere obisnuită a tipurilor de inteligentă:
inteligenta stiintifică, inteligenta artistică etc., nu vom putea explica
de ce posesorul unei asemenea categorii de inteligentă devine poet si nu
muzician sau pictor. A scrie versuri pe cale pur ratională e desigur posibil,
dar acele versuri vor fi simple ticluiri inteligente si reci, sau, dacă vor
cuprinde idei originale si un anumit patos intelectual, vor trebui intitulate,
după exemplul lui Guyau, Vers d’un philosophe. (…)
Materialul comunicabil prin emotie reprezintă, fără îndoială, rezultatul
îndelungatelor acumulări de impresii, cunostinte, referiri si stări
de spirit, ocazionate de întreaga experientă a poetului, furnizate
de permanentul său contact cu realitatea ambiantă.
Datele acestei realităti, poetul le cunoaste aidoma oricărui om: el le cunoaste
ca om si nu ca poet, iar în contactul cu ele reactionează de asemenea
ca om. (…) Poezia vine ulterior, vine de la sine, cum ar spune Arghezi –
într-un moment cînd se redesteaptă în suflet un sentiment,
un gînd, un vis sau o imagine de altădată, determinînd o înviorare
crescîndă si reeditînd cu sporită intensitate freamătul originar.
(…)
Home