(Ciuvasia – Federatia Rusă)
Poet rus si ciuvas, Ghennadi Ayghi trecuse deja de vîrsta de cincizeci de ani (n. 1934), iar scrisul său mai era încă izgonit din cuprinsul literaturii sovietice oficiale. Nefiind un disident în sensul strict, politic al cuvîntului, făcînd însă parte dintre artistii „underground”-ului moscovit, poetul avea reputatia de consecvent nonconformist, motivul neîncrederii cu care era tratat si al marginalizării la care era supus pornind de la faptul că simbolistica metafizică a poeziei sale, pe care el însusi o punea în seama „ieroglifelor lui Dumnezeu”, scăpa controlului ideologic. Dar nu si cenzurii. Încă acum 15 ani, Ghennadi Ayghi era printre foarte putinii novatori ai prozodiei si metaforei contemporane rusesti, remarcat, sporadic, dar cu viu interes, în anumite tări europene. Asa se face că, spre sfîrsitul perestroikăi, el se impune fulminant. Spre exemplu, în mai 1997, la Universitatea Ciuvasă de Stat din Ceboksarî s-a tinut un colocviu international al celor ce studiază sau traduc opera lui Ghennadi Ayghi, sositi din Austria, Franta, Germania, Polonia, S.U.A., Suedia, Marea Britanie si, bineînteles, din Ciuvasia sa natală si alte tărîmuri ale Federatiei Ruse.
Este detinător a numeroase premii si distinctii importante, printre care Premiul Academiei Franceze, Coroana de Aur a Festivalului de la Struga (Macedonia, 1993), Premiul Petrarca (Germania, 1993), Premiul Pasternak (Rusia, 2000). Poartă titlul de Comandor al Ordinului Artelor si Literaturii (Franta, 1998).
La Festivalul „Zile si nopti de literatură” de la Mangalia am reusit, cred, să ne împrietenim, Ghennadi Ayghi oferindu-mi cîteva din recentele sale cărti. Versurile care urmează le-am tradus din cea intitulată Continuarea plecării (Prodoljenie ot’ezda, 2001) si nu exclud ca ele să devină parte integrantă a unui eventual volum în limba română.
Cîmpul-prolog
Pentru A.V.
1
Aceasta se dezvălui
precum spre dimineată licărul mladelor după geam:
„nu e nevoie de el
nu e nevoie de el
nu e nevoie de el”.
O de ce barem asta n-ar fi simplă?
O unde e posibil să nu fii necesar,
nestiind, nemintindu-ti siesi,
ca în copilărie,
usor afectuos, recunoscător,–
cu „inutilitatea” – precum cu beatitudinea? –
emanării-încrederii.
2
Stîncile se fac întelese
prin proeminente.
Peretii de cărămidă
sînt întelesi prin crestături.
Limbajul – în poezie – există, pentru a exprima ceea
ce – în – el
nu există.
De mine nu e nevoie
nici într-o limbă.
La nunta amicului
Pentru I.B.
amicii mei
astăzi e o zi argintie
de parcă prin zăpada Oceakovului
se preling lacrimile focilor
cu chinuitoarea-i beatitudine
ziua face aluzie la chipul său:
spre a dura dincolo de bariera serii
se abtine de la transparentă –
ca de la acordul final!
asadar permiteti-mi să nu tind spre ea
încuviintati ca prin prezentele intemperii
să vă scrutez destinele ce se îndepărtează –
ce ar fi cu cale să-i urez?... – dezlegarea asteptărilor:
doar spre sfîrsitul vietii! –
si nu fie grăbite a se înfătisa
nici bucuria nici necazul –
pentru a contribui anume la toate astea
Noaptea, tresărind
Pentru A.M.
Noaptea, brusc,
văd si – tresar: între fata mea si fata de pernă – fata
prietenului înmormîntat: chipul –
precum hîrtia de ambalaj (continutul a fost extras):
trăsăturile – curburi confuze... cum să suporti aceste date
deformate!... –
însăsi suferinta e fără viată! – totul e din, ca si cum,
o substantă
tot mai devitalizantă... –
si durerea e preschimbată – fără urme – doar de
o nouă durere: consecutivitatea ei de morgă!... –
existenta – drept actiune? – mototolită – parcă
drămăluită... –
„totul” – ca notiune? – nu-i decît – ambalaj...
– pentru a fosni si a se schimonosi...
Din nou – plîngătoarele sălcii
În memoria mamei
deodată
mă dumiresc că sufletul tău mi-l amintesc
departe în neguri urmărind
praguri insule cascadele crestelor argintii
ale crîngului de sălcii
tihnit
(aducînd oarecum a
„tărîm-de-apoi”
si „ceva-anume”)
(„mărire”, „mireasmă”
plăcută sufletului „de-o nespusă neprihănire”?)
tin minte că ar trebui să fie (si chiar în dreapta
în locul chipului eu
prin forta gîndului parcă stăvilesc
cea mai tainică prăbusire – acum doar învolburîndu-si duiosia)
de altfel
pentru o scrutissimă licărire „a ceva” în memorie
cînd trecerile
acestor splendori „nelumesti”
îsi roiesc acea junete unde
„eternul” e otova destin de orfan
(imprevizibilul – asteptîndu-ne)
Un trandafir mort printre hîrtii
Pe impozitele
încasate de la săraci
să tuni si să fulgeri contra tunetului – apanajul mahărilor.
Să-i numesti nerusinati?
Chiar si asa ar însemna
să le oferi oarece. Motiv pentru răutăcioasă bucurie.
Dar măcar ceva, cît de putin, – săracilor.
Dar, Doamne Sfinte, despre ce vorbim?
Ei nouă nu ne vor ceda nici barem cuvîntul sărăcie,
pentru ca,
simplu,
să stea pe hîrtie.
Mai curînd, îi vor smulge copilului pîinea.
Jalnicul posmag, din mînutele lui.
Unde mai pui, chiar fără cuvinte
Lui Eugenius Varkalis
dacă
tăcerea
poate albi – si dacă
ea este a mea... – o (amutesc): deci fii
pasăre inutilă
(si astfel – nedăunătoare)
acolo – în interior (unde bat în geamul
sărăcăcioasei clopotnite
din pădure)
Melodia de lîngă drum
Astea nu-s decît ramuri ude-n ceată dar eu le numesc nenoroc
si cu o tristete pribeagă din viata-mi uitată apar-dispar
alternativ fugitiv de-a lungul sinelor peste traverse
unde nelinistitor alb-împurpurată apare aceeasi tărancă
ce poartă-o papornită
prin cîmpiile aleanului – de parcă sîngele s-ar fi urnit
dimpreună cu acelasi asfintit
pentru-a mă absorbi si pe mine spre a mă rătui (iar
atare-nfloriri ne sînt cunoscute)
deci e timpul disparitiei – nu e cazul să ne mai repetăm
înseamnă că (sîngele năboieste din nou) totul e simplu – însă
iată pentru libertatea universal-tăcutei lumi care
si fără aceasta e deja liber-pustie
aici între sărăcăcioasele ramuri
ca si cum a nici unui – în cele din urmă – soroc
Grădină-tristete
Astfel
(poate că)
vîntul
înclină-închină – atît de usoara
(pentru moarte)
inimă
