Bernardo ATXAGA


Viata după Adam

Se-mbolnăvi Adam în prima iarnă după iesirea din paradis
Si speriat cu simptomele, tusea, febra, durerea de cap,
începu să plîngă ca si ani mai tîtziu Maria Magdalena,
si îndreptîndu-se spre Eva, „nu stiu ce mi se-ntîmplă”, strigă, „Mi-e teamă”
„iubirea mea, vino aici, cred că a sosit ora mortii mele”.


Eva se miră mult auzind acele cuvinte, iubire, frică, moarte
si-i păru ce apartin unei limbi străine celei din paradis,
si merse cu ele-n gură, amestecîndu-le ca sîmburii, ca rădăcinile,
pînă că crezu, iubire, frică, moarte, că întelege întreg sensul lor.
Atunci Adam se refăcu si începu a se simti fericit, sau ca si.

Fu singur, acel fapt extraparadiziac, primul dintr-o lungă serie,
încît Adam si Eva urmară, asa zicînd, a primi lectii intensive
ale limbii care spunea iubire, frică, moarte, învătînd cuvinte ca
oboseală, sudoare, rîset, tolbă de săgeti, ghiuj, cîntec, mîngîiere, închisoare,
pe măsură ce crestea vocabularul său, zbîrciturile pielii lui sporeau.

Ceasul mortii, adevărate, îl ajunse pe Adam fiind deja foarte bătrîn,
si vroi atunci să transmită Evei ceea ce învătase, ultimu-i adevăr.
„Stii Eva?”, îi spuse, pierderea paradisului n-a fost în realitate o nenorocire.
În pofida muncilor, în pofida bietului Abel si a tuturor celorlalte conflicte,
am cunoscut unicul/ unica ce, nobil vorbind, se poate numi viată.

Pe mormîntul lui Adam se revărsară lacrimi de apă si sare,
ce căzură la pămînt si nu dădură zambile, nici roze, nici flori de nici un fel.
Si de toate cele fu Cain, cel care, paradoxal, cel mai chinuit plînse;
Apoi Eva îsi aminti cu drag spaima lui Adam cînd prima lui gripă
si toate se calmară si se duseră si băură ceva si mîncară o gogoasă.

Traducere de Al. HUSAR