Sighetul, am mai spus-o, este o lectie de iubire. Nu poti ca, odata ajuns aici, sa nu simti ca te afli cuprins de o emotie speciala. Sînt lucruri pe care doar aici le poti afla, le poti trai si chiar mai mult de atît – ca dar spiritual – le poti lua cu tine. Numai aici, dar nu ca un loc comun, poti întîlni o simbolistica unica: poezia si viata, poezia si moartea, poezia si iubirea. Iubirea merge pîna la moarte. Dar tocmai din acest motiv, ea este viata. În aceasta stare de spirit am asteptat întîlnirea cu Gaál Áron, anul acesta, la Sighet. Nascut în 1952, la Budapesta, în prezent locuieste la Gyula.

Este un scriitor foarte activ, fiind în legatura cu alti confrati din Serbia, Cehia, România, Anglia, S.U.A. Publica în reviste literare din mai multe tari. În româneste a aparut în revistele „Convorbiri literare”, „Miscarea literara”, „Poezia”, „Revista ilustrata”, „Poesis” si altele. Participant la festivaluri de poezie din România, unde a obtinut premii pentru poezie.

Autor de volume în poezie: Flacari de chibrit, Rînduiala lui Ovidiu, Îngeri în zale, Rostogolire-Întoarcere ; povesti: Pravalia albastra, Cocosul vestitorului luminii ; drama istorica: Piatra pe piatra ; drama absurda: Dragoste pe patru voci .

În prezent, împreuna cu poetul Ioan Pintea, pregateste o antologie bilingva (româno-maghiara) ce va fi ilustrata de pictorul Marcel Lupse si care va aparea în 2006.

 

 

SIMT CA ASTA-I DESTINUL MEU: SA SCRIU

Convorbiri cu poetul Gaál Áron

 

Important e sa nu te repeti

 

Vasile PROCA: Pornind de la versul eminescian „Credinta zugraveste icoanele-n biserici”, dar si de la Paul Evdochimov, care spune ca icoana este „fereastra deschisa spre ziua a opta” si stiindu-te un om credincios, te întreb daca si poezia poate fi considerata o dumnezeiasca bucurie?

Gaál ÁRON: Esential e sa stii ca undeva, sus de tot, se afla iubirea în Dumnezeu, iar lucrul acesta îti da puterea sa crezi în poezie, ca lectie de iubire. Nu poti sa calci de doua ori în aceeasi apa, atunci cînd apa curge. Daca scrii poezie înseamna ca ai primit un dar de la Dumnezeu.

Ca poet, important e sa nu te repeti. Pentru mine, niciodata Dumnezeu nu a stat sub semnul întrebarii. Întotdeauna am simtit ca primesti de undeva, de Sus, o lumina ajutatoare, o energie care te îndeamna, te ocroteste, te motiveaza. Si din lumina asta fac si eu parte – o posibila raza – si am de lucru pe acest pamînt. Ceva special, ce numai eu pot sa fac, pot sa îndeplinesc. Evident, ca poet. Fiindca trebuie sa fii unic, sa nu repeti ce au facut altii si nici macar ce-ai facut tu.

Ca talentul meu, cu tot ce pot sa dau eu care, precis, nu este de la mine si nici de la parintii mei. Deci, exista undeva o putere nevazuta si asta nu poate sa vina decît de la Dumnezeu.

S-au mirat prietenii mei ca nu am mers azi la biserica reformata. Eu sînt catolic, dar merg si între ortodocsi, merg si între evrei, dar as merge si între musulmani. Pentru ca Dumnezeu este unul. Si totdeauna am crezut ca ceea ce fac eu, sta sub privirea Dumnezeului. Simt ca asta-i destinul meu: sa scriu. Ca si cum fiecare om are destinul lui si pentru asta da socoteala siesi si Celui de Sus.

 

Dumnezeu, în iubirea Lui, da semn fiecarui om ce sa faca?

Da. Dar nu asa spune El, ca si cum ar spune nevasta: vreau sa porti cravata asta. Totusi, omul simte ceva care conditioneaza existenta.

Simte ca este vegheat de o putere divina?

Da. Si pot depune marturie în acest sens. Am avut un accident de masina. Nu a fost din vina mea. A derapat masina pe gheata. Dupa izbitura a mai ramas doar jumatate din masina, iar noi n-am patit nimic. Cine a vazut masina a spus ca oameni vii n-ar mai fi iesit dintr-o asemenea întîmplare, care a avut loc în 2002. Asta poate însemna pentru cineva un lucru marunt, dar pentru mine are o semnificatie deosebita.

Am prieteni care sînt preoti, din diferite religii, iar cînd s-a întîmplat accidentul au spus ca eu sînt un protejat al lui Dumnezeu: „pentru ca te-a salvat. Asta înseamna ca tu ai de îndeplinit un lucru special pe pamînt”. Ca si cum as fi sub un glob de sticla invizibil.

Înseamna ca pe umarul tau drept sta îngerul de paza.

Da, si pe umarul stîng sta demonul. Si demonii sînt prezenti. Nu este o întîmplare simpla. Lupta cu îngerul si lupta cu diavolul. Lumina si întunericul. Si din cauza asta sînt om, si din cauza asta sînt si scriitor. Sînt constient de acest lucru. Încerc sa scriu ceea ce simt: propriile mele slabiciuni omenesti si obsesii. Tot ceea ce ma ridica si tot ceea ce ma coboara. Si undeva lumea unica. Simt ca traim o singura lume. E totuna, indiferent ca sîntem români, maghiari, germani, francezi: destinul nostru e unit. Din cauza asta nu poate sa ne desparta istoria si nu poate sa ne desparta, unul de altul, nici politica. Pentru ca totul are o legatura. Asta este de la Dumnezeu.

 

 

Iubesc foarte mult femeile frumoase

 

Totdeauna, în poezie, temele principale au fost dragostea, moartea, iubirea, viata. Despre asta vreau sa vorbim. Începe, te rog, sa vorbesti despre dragoste.

Exact cum am zis si altadata, asa spun si acum: Eu iubesc foarte mult femeile frumoase, sînt scriitor si asta ma bucura într-un mod special. Ele sînt ca un peisaj frumos, care ma impresioneaza, care ma inspira.

Normal, daca te gîndesti ca sînt barbat si scriitor. Si nu numai sa privesc acest peisaj mi-ar placea. Ci as vrea sa fiu si stapînul sufletelor. Da, fiindca nu este ceva iesit din comun. Eu asa cred, ca este ceva normal. Si mai ales pentru un scriitor. Am un volum de versuri care vorbeste în întregime numai despre dragoste. A fost publicat la Arad, în 2004.

În legatura cu poezia de dragoste, deseori îmi pun întrebarea: despre cine scrii si despre cine e prezent în mintea ta, oare toate sînt nevestele tale, Áron? Sau numai despre nevasta ta trebuie sa scrii? Si el spune ca nu.

Mereu exista în mintea noastra o femeie imaginara .

Da, acolo este ea prezenta, stie totul, traieste cu mine si nu numai ca face parte din viata mea, dar ea este în fiinta mea. Ea este eternul feminin. Dar nu-i singura.

Draga Áron, spune-mi, te rog, de unde si cum a început drumul tau în poezie?

M-am nascut într-o familie unde cartea era la loc de cinste, era o a doua religie. Cartea era obiect sfînt. Era un cult al cartii. Am cinstit cartea si cuvintele – tot ce a fost scris. Dar si arta. În special arta.

Strabunicul meu a scris carti pentru tineret.

În adolescenta am trait – normal – sentimentele dragostei. Asa sentimente puternice au fost, ca am cautat sa le exprim – si asta a fost în versuri. Daca cineva e tînar si îndragostit, el are aptitudini sa scrie poezie, dar nu se poate spune ca va ajunge scriitor. Aceasta frumoasa si mare dragoste normal ca a trecut, dar scrisul a ramas. Însa ea pastreaza o frumusete aparte pentru fiecare vîrsta.

Sa înteleg ca tot timpul Áron si-a tradus propriile sentimente în cuvinte?

Da. Cel putin am încercat. Nu tot timpul am reusit sa scriu ceea ce am simtit pe loc, atunci. Trebuiau decantari. Nu poti scrie tot ce simti: Trebuie timp: sa fie o anumita distanta. O privire de ansamblu asupra celor întîmplate sau care se întîmpla. Si la asta trebuie rabdare. E o geneza interioara.

 

Trebuie sa arunci ce nu-i bun

 

Cînd ai publicat prima oara si unde?

La 17 ani, din întîmplare. Textul a fost tiparit într-o publicatie maghiara. Tvosis Istvan a fost cel care m-a descoperit. Sotia lui era pictorita. Nu aveau copii. S-au purtat cu mine ca si cum as fi fost propriul lor copil. Un pic ma pot considera un copil adoptat. Adoptat de cei doi artisti. Si trebuie sa-i multumesc, repetat, acestui scriitor care a facut ca drumul meu în poezie sa înceapa în casa lui. O poezie a mea, care era foarte lunga, a citit-o, apoi a tras cu creionul peste toate versurile si a zis: „este ceva, dar ramîne doar un singur rînd bun. Si de la rîndul asta bun vei fi cîndva un bun scriitor”.

Poate e bine, ca scriitor, sa ramîi macar cu un vers celebru. Esti de acord?

Eu am învatat, ca om', ca nu trebui sa-ti fie mila, si sa arunci ce nu-i bun. Sa nu te legi de lucruri marunte. Normal ca nu se poate sa scrii tot timpul numai poezii geniale. Sînt multe si mai slabe, chiar daca au versuri bune. Dar trebui sa ramîna numai ce-i mai valoros. Întotdeauna fac o asemanare cu muntii. Un lant de munti are înaltimi diferite. Dar sînt munti. Asta se aseamana cu versurile.

Sau, de ce nu, cu o electrocardiograma…?

Da, da, e trairea interioara cu urcusurile ei pline de semnificatii.

 

Asa am pus punct dialogului nostru, eu alergînd sa prind trenul, dar promitîndu-ne ca vor mai fi – precis – si alte întîlniri fericite între noi doi.

 

 

Interviu realizat de Vasile PROCA