ÎNCEPUT CU ULTIMA ÎNTÎMPLARE

Eternitatea mi-a înfipt mîna în grumaz
Ca o sete albă mă ridică tot mai sus
Iar linistea îmi închide ochii
Înăltînd ultimul zid din muzeul singurătătii.

Pe cap mi s-a suit moartea
Iar eu o plimb peste tot
Desi îngerii aleargă după mine
Tot căutînd locul de odihnire.

Azi, privind întîia dată oglinda
Am văzut-o pironită între ochi
Ce zîmbet, o, ce zîmbet infinit
Scăpa printr-o ultimă lacrimă.

Ce voluptate mă trage tot mai sus
Ca o sete albă mă ridică mai sus

Acum stiu că voi pleca

Totul este pregătit
Dar nu se vede nu se deschide
Nici o poartă.

Voi pleca
Sînt miezul marii dovezi

Iar tuturor chiar si vouă
Vă va trece neîntristarea.


SCRIBERE

Din scrisul acesta nu va mai iesi nimic

Din scrisul acesta se vor resemna ultimele luminări
Tot ce era mai frumos va fi la fel
Sub pecetea neîntelesului
Din scrisul acesta va mai muri o lume
Se va scrie o alta
Pe care ochii nu stiu nu pot
S-o vază în lumină

Din scrisul acesta
Într-o zi si-o zi
Cineva va naste din nou focul

Altfel tot ce mi-a fost dat
Amestecă amăgirea cu Prometeu.

Dacă scrisul acesta este la fel de trecător
Ca mîna sa
Dacă nimic nu mai priveste spre el
Ori dacă toate se vor fi trecut
De ce nu mi-ati pus o întrebare?...


CAPĂTUL FALSULUI ALAMBIC

Nici eu si nimeni stie
cum am înteles să birui anii
într-un labirint la vedere
pe care nici nu trebuia să-l străbat

Cîtă vreme deasupra strălucea
un soare oarecare

Mi-a fost dat să voiesc
trecerea labirintului
prin complicarea lui

Doar banalitatea mea
a putut să iubească
din vremi în timpuri cîte ceva

Zahiri si magi adevărati mi-au cerut
cele o mie de chipuri
si încă unul
ca să-mi arate capătul

Si-am cugetat
tot întelesul lor se făcea o amăgire.

Crezui atunci că nefiinta asteaptă
la marginea adîncă a ultimei străzi.



Nu erau decît niste vedenii

trăgînd cu mîinile aspre
de o risipire ca o stea.
Si continuînd să tot fie
Înfiorător de nesfîrsit