ESEU

Daniela ANDRONACHE

„De-a v-ati ascuns”
sau despre jocul de-a moartea în lirica argheziană

Moartea ca si concept abstract nu impresionează pe nimeni. Moartea sutelor de miliarde de oameni ce au vietuit înaintea noastră pe acest pământ nu stârneste nimănui nici o undă de emotie. Ba chiar, am putea spune, e în firea lucrurilor ca, din când în când, lumea să mai si moară putin (vorba lui Marin Sorescu). Tot referitoare la moarte, celebre sunt si cuvintele lui Stalin: „moartea unui singur om e o tragedie, dar moartea a milioane de oameni e o doar o statistică”.
Schimbând perspectiva, cinismul abordării acestei teme eterne a omenirii dispare însă cu desăvârsire. Când este vorba de un tată ce îsi pregăteste copiii pentru iminentul moment al despărtirii, lucrurile capătă o turnură tragică, atenuată doar de maniera de prezentare aleasă de poet.
În poemul „De-a v-ati ascuns” aluzia îmbracă forma alegoriei, a jocului. Comunicarea cu propriii copii se desfăsoară sub semnul ludicului – pentru ei, singurul canal de receptare a realitătilor lumii înconjurătoare si totodată o pavăză ce îi protejează împotriva a tot ce este rău. Jocul în cazul copiilor functionează de asemenea ca un filtru, iar lucrurile cele mai înspăimântătoare si cele mai terifiante cum este moartea, ajung să capete forme frumoase, ademenitoare. Necunoscând notiunile de pericol, de moarte, ei nu trăiesc nici spaima, nici angoasa ce-l cuprinde pe omul modern în fata mortii si nici nu percep tragismul ei.
Totul începe ca o poveste, spusă pe un ton cald, afectuos si degajat: „Dragii mei, o să mă joc odată/ Cu voi de-a ceva ciudat./ Nu stiu când o să fie asta, tată,/ Dar hotărât, o să ne jucăm odată,/ Odată poate, după scăpătat.”Moartea, care nu este astfel denumită decât mult  mai târziu în versurile poemului, este descrisă în fundamentalitatea ei: este certă, iminentă si ciudată. Momentul mortii nu este cunoscut, adverbul „odată” făcând aluzie la faptul că fiintei umane nu îi este dat să îsi cunoască viitorul si, implicit momentul mortii, cu exceptia celor care aleg să îsi ia singuri viata. Speranta poetului este totusi ca momentul mortii să survină la o vârstă cât mai înaintată, „scăpătatul” sugerând aici amurgul vietii.
Povestea continuă prezentând participantii la acest joc ciudat, precum si sferele lui de influentă: „E joc viclean de bătrâni,/ Cu copii ca voi, cu fetite ca tine,/ Joc de slugi si joc de stăpâni,/ Joc de paseri, de flori, de câini,/ Si fiecare îl joacă bine.”
 Moartea afectează toate regnurile – vegetal, uman, animal, toate vârstele, categoriile sociale, într-un cuvînt întreaga creatie divină. E singura care anulează toate diferentele socio-culturale, precum si de orice alt tip. În fata mortii slugile sunt egale cu stăpânii lor, copiii nu sunt cu nimic mai presus decât bătrânii, iar florile si păsările îi urmează în lumea de dincolo pentru a-i încânta si a le cânta în vesnicie. E un joc „viclean” si insidios pentru că se poate manifesta oricând si sub orice formă, luându-l pe individ tot timpul prin surprindere si nelăsându-i nicidecum dreptul la replică. În aceste conditii, este exclus ca participantii la acest joc să nu îl joace bine.
Temându-se ca nu cumva copiii să intuiască ideea despărtirii prin moarte, tatăl îi asigură de ceea ce este cel mai important: „Ne vom iubi, negresit, mereu,/ Strânsi bucurosi la masă,/ Sub coviltirele lui Dumnezeu.”  Iubirea reprezintă o certitudine la fel de mare ca si moartea, indisolubilă si indestructibilă în caracterul ei etern, si singurul liant al celor două lumi. Moartea nu înseamnă sfârsitul tuturor lucrurilor, posibilitatea reîntâlnirii cu cei dragi în împărătia lui Dumnezeu conturându-se clar în versurile: „Strânsi bucurosi la masă,/ Sub coviltirele lui Dumnezeu.”
Folosind acelasi ton grijuliu, autorul îsi continuă povestea, făcând aluzie la semnele bătrânetii care preced moartea: „Într-o zi, piciorul va rămâne greu,/ Mâna stângace, ochiul sleit, limba scămoasă”, vorbind apoi de o posibilă formăde manifestare a mortii: „Jocul începe încet ca un vânt./ Eu o să râd si o să tac,/ O să mă culc la pământ./ O să stau fără cuvânt,/ De pildă lângă copac.”
Ciudătenia mortii la care poetul a făcut referire în versurile anterioare constă tocmai în subita si definitiva disparitie a putintei de a comunica ce cei rămasi în viată. Corpul inert si imobil se aseamănă acum cu orice obiect inanimat, asocierea cu copacul nefiind deloc întâmplătoare. Culcarea la pământ face aluzie la textul biblic care dă mărturie despre originea telurică a omului – omul e făcut din pământ si în pământ se va întoarce. Si pentru ca socul produs de acest joc ciudat să fie cât mai mic, povestirea tatălui are rolul de a-i preveni pe copii cu privire la singurul lucru cert din viata lor – moartea.
În strofa următoare, poetul realizează o incursiune în istoria acestui joc, asigurându-i pe copii de vechimea lui foarte mare si de faptul că însusi Isus Hristos l-a jucat: „E jocul Sfintelor Scripturi./ Asa s-a jucat si Domnul nostru Isus Hristos/ Si altii, prinsi de friguri si de călduri,/ Care din câteva sfinte tremurături/ Au isprăvit jocul frumos.” 
Cu scopul de a conferi prestigiu acestui joc si de a le insufla copiilor încrederea în el, poetul aduce în discutie figura centrală a crestinismului, Isus Hristos care, desi a schimbat soarta omenirii, împărtind istoria în două, a gustat moartea ca oricare alt muritor. Din nou, pentru a nu-i speria pe copii, tatăl le vorbeste despre cât de usor si de frumos se poate termina acest joc – „... din câteva sfinte tremurături”.
Suferinta sau tristetea nu au ce căuta în timpul acestui joc care pentru prima oară este pomenit pe adevăratul său nume: „ Voi să nu vă mâhniti tare/ Când mă vor lua si duce departe/ Si-mi vor face un fel de înmormântare/ În lutul afânat sau tare./ Asa e jocul, începe cu moartea.” Pentru a respecta parametrii ludicului în care a evoluat de la bun început discursul tatălui către fiii săi, el nu le vorbeste acestora despre o înmormântare adevărată, ci de „un fel de înmormântare”, căci jocul presupune întotdeauna disimulare, înscenare, transfigurare a realitătii. Optiunea de a le vorbi copiilor despre propria înmormântare ca despre un joc, prezintă avantajul de a converti răul în bine si de a-i feri pe cei mici de suferinta reală de a-si fi pierdut părintele. Cu toate acestea, contactul cu realitatea nu încetează definitiv, tatăl spunându-le copiilor că moartea e parte integrantă a acestui joc, reprezentând chiar începutul jocului: „Asa e jocul începe cu moartea” . O altă aluzie fină este strecurată în acest vers de către poet si anume ideea prezentă în gândirea crestină în legătură cu faptul că sufletul omului este nemuritor, iar moartea nu este altceva decât începutul vietii noastre în vesnicie.
Din nou tatăl repetă îndemnul adresat fiilor săi de a nu se întrista si a nu suferi la moartea lui, sugerându-le că va reveni la viată. Drept argument ledă exemplu lui Lazăr cel înviat din morti: „Stiind că si Lazăr a-nviat,/ Voi să nu vă mâhniti, s-asteptati,/ Ca si cum nu s-a întâmplat/ Nimic prea nou si prea ciudat, /Acolo voi gândi la  jocul nostru, printre frati.”
Tatăl le întăreste copiilor încrederea că nu vor rămâne singuri după disparitia lui fizică, făcând din nou aluzie la sentimentul de iubire ce îi va lega si dincolo de moarte. De asemenea, el încearcă să reducă pe cât posibil dimensiunea tragică a acestui eveniment unic si obligatoriu în viata unui om care este moartea, prin cuvintele „ Voi să nu vă mâhniti, s-asteptati,/ Ca si cum nu s-a întâmplat/ Nimic prea nou si prea ciudat.”  Aflând deja că jocul acesta datează de pe vremea Sfintelor Scripturi si fiind deja familiarizati cu regulile lui, e posibil ca cei mici să nu mai privească moartea ca pe un lucru ciudat si iesit din comun. În plus, ei sunt asigurati de către părintele lor sub forma unui testament oral, că nici cele materiale nu vor fi neglijate după moartea lui: „Tata s-a îngrijit de voi,/ V-a lăsat vite, hambare,/ Păsune, bordeie si oi,/ Pentru tot soiul de nevoi/ Si pentru mâncare.”
Credinta crestină în învierea mortilor îsi spune din nou cuvântul în următoarea strofă: „Toti vor învia, toti se vor întoarce,/ Într-o zi acasă, la copii/La nevasta care plânge si toarce,/ La văcute, la mioare,/ Ca oameni gospodari si vii.”
Soarta tuturor muritorilor este învierea si refacerea universului familial descris cu atâta drag prin diminutivele „văcute”, „mioare”. Este momentul când vremea plângerii încetează („nevasta care plânge si toarce”), iar folosirea adjectivului „vii” întăreste convingerea poetului că, desi eclipsat de moarte pentru un timp, omul în sine e nemuritor.
În atmosfera luminoasă, plină de optimism pe care o conturează poetul în versurile următoare, se strecoară dintr-o dată, ca o umbră neagră, ideea mortii: „Voi cresteti, dragii mei, sănătosi,/ Voinici, zglobii, cu voie bună./ Cum am apucat din mosi strămosi./ De o cam dată, fetii mei frumosi, o să lipsească tata o lună.”
Întrucât ideea vesniciei i-ar putea înspăimânta pe copii, tatăl abordează dureroasa problemă a despărtirii gradual, spunându-le mai întâi că e vorba doar de-o lună. Este în fapt o pregătire psihologică a copiilor în vederea diminuării socului si a dramatismului produs de moarte. De remarcat afectiunea tatălui pentru propriii copii exprimată în cuvintele „dragii mei”, „fetii mei frumosi”si a suferintei reale, dar ascunse a părintelui ce stie că va muri într-o zi si că totul nu e doar un joc. Tot în acest context se impune si o altă remarcă, si anume faptul că poemul are două nivele de receptare: unul este nivelul de receptare al copilului care crede că totul e doar un joc, iar vorbele tatălui, doar o poveste antrenantă, si cel de-al doilea, al cititorului matur, avizat, care decodifică în permanentă constructia alegorică a poemului, fără însă a-i stirbi frumusetea. Relatia cititorului cu textul este, în cazul de fată, un fel de sah mental, după cum opina Matei Călinescu în a sa carte „Cinci fete ale postmodernismului”, discutând despre relatia cititorului cu textul în literatura postmodernă.
Revenind la ideea mortii din strofa anterioară, poetul îsi continuă strădania de a-i  avertiza pe copii cât mai abil si mai mestesugit în legătură cu o realitate crudă – despărtirea definitivă: „Apoi, o să fie o întârziere,/ Si alta, si pe urmă alta./ Tata nu o să mai aibă putere/ Să vie pe jos, în timpul cât se cere,/ Din lumea cealaltă.”
Strofa următoare prezintă o proiectie în viitor a copiilor ce cresc fără tată, proiectie ce se desfăsoară din perspectiva trecutului, a unui destin ce si-a urmat cursul până la capăt, în ciuda tuturor dificultătilor: „Si voi ati crescut mari,/ V-ati căpătuit,/ V-ati făcut cărturari/ Mama împleteste ciorapi si pieptari,/ Si tata nu a mai venit.”
Din nou răzbate suferinta părintelui la gândul mortii, suferintă ce provine din constientizarea conditiei tragice a omului în această lume si care în ultima strofă ajunge la paroxism, fiind exprimată sub forma unui blestem rostit cu patimă si din tot sufletul: „Puii mei, bobocii mei, copiii mei!/ Asa este jocul./ Îl joci în doi, în trei./ Îl joci în câte câti vrei./ Arde-l-ar focul!”
În acest moment povestea se încheie, cortina cade, iar povestitorul îsi dă jos masca. Tonul cald, afectuos si degajat de la  începutul poemului este înlocuit de tonul pătimas si plin de ură cu care blestemă moartea. E momentul în care întreaga lume află că totul a fost o disimulare si că nu există resemnare în fata mortii.
Impresionante sunt iubirea si duiosia fără margini cuprinse în vorbele cu care tatăl îsi strigă copii: „Puii mei, bobocii mei, copiii mei!”  E strigătul de suferintă si disperare al părintelui ce stie că niciodată în această viata nu îsi va mai vedea copiii.
În finalul eseului nostru se poate afirma, ca o concluzie, că această categorie a jocului  nu este operantă în cazul confruntării omului cu moartea, nu oferă solutii pentru evitarea ei si că, indiferent de ce s-a scris sau se va mai scrie despre ea, este un dat constitutiv al omului care îi poartă sământa încă de la nastere si căreia nimeni nu i se poate sustrage.
Titlul poemului reprezintă un soi de amăgire a muritorului de rând: cu orice se poate juca omul de-a v-ati ascunselea, mai putin cu moartea.