STAREA DE FOAME (II)



 
 
 
 

                     
                                                     AL ALVAREZ în dialog cu Gregory LESTAGE

 
 

G.L.: Dar cu sigurantã se formeazã grupuri printre poetii de aceeasi sorginte. Cine, atunci, este cel mai potrivit sã-i identifice?
A.A.: Lasã-mã sã rãspund la întrebare ocolind-o. Am fost critic si editor la „Observer” din 1956 pînã în 1966. În timpul acesta, vocile poetilor pe care-i admir cu adevãrat – Hughes, Sylvia, Berryman, Lowell – erau puternice si clare pentru mine. Dupã aceea, nu am mai fost în stare sã ascult asa cum trebuie. Dacã mi-ar fi cãzut din cutia de scrisori vreun pachet cu o nouã Sylvia Plath, n-as fi fost în stare sã vãd, sã aud de ce era asa de bunã pe cît era. Pentru cei mai buni critici, cred cã este o chestiune de a fi parte integrantã. La sfîrsitul anilor ’50 si începutul anilor ’60 eram cu totii interesati de lucruri similare. Eu eram acordat la, dar n-am fãcut cu adevãrat parte din „scena” poeticeascã, întelegînd prin aceasta grupul în care socialul, creativul, si criticul sînt practic acelasi lucru. Este foarte greu sã scrii adevãrul dacã un tip cu care-ti petreci o grãmadã de timp publicã o carte de spanac. Nu mai sînt au courant si n-as putea face un comentariu poetic cu simt de rãspundere. Totusi, uneori îti recîstigi auzul. Foarte recent, a apãrut o minunatã culegere de femeia aceea pe care o cheamã Virginia Adair. Cîteva din poemele ei au apãrut în „The New Yorker” în ultimul an. Are 83 de ani, este oarbã si trãieste în Claremont, California. Vocea ei o pot auzi. Poemul Devon este unul dintre cele mai extraordinare pe care le-am citit în ultimii ani.
G.L.: În eseul tãu Poetul la Universitate (1955) ai criticat versul academic ca fiind cel care este destinat sã fie „aproape niciodatã nou, aproape întotdeauna la modã; informat, slefuit, erudit, mãsurat, dar, de cele mai multe ori, mort”. Cum ai resimtit faptul cã unii dintre poetii Miscãrii erau universitari? Simti altfel acum?
A.A.: N-am fost niciodatã un mare suporter al Miscãrii ca „idee”. Avea prea putin de a face cu ceea ce promulgam eu atunci, pentru cã ea contribuia la Principiul Afectãrii. Cu toate acestea, mi-a plãcut opera unora dintre indivizii care fãceau parte din ea, cum ar fi Larkin si Gunn. Pe vremea Poeziei noi nu era posibil cã alcãtuiesti o antologie fãrã a include poezia care era în lumina rampei si se strãduia din rãsputeri sã rãmînã acolo. Iatã de ce a trebuit sã-i includ pe acesti poeti academici. Dar am atasat si un eseu în care am argumentat de ce nu-mi plãcea un mare calup din ceea ce inclusesem. Desigur, i-am publicat pe poetii noi sau necîntati pe care i-am considerat interesanti si care erau reprezentativi pentru ceea ce speram cã va ajunge poezia. Referitor la poetii din academii, lucrurile s-au schimbat foarte mult din anii ’50. Atunci era posibil, dacã aveai un titlu academic – erau mai putini în situatia asta pe atunci – sã-ti cîstigi pîinea în afara universitãtii. A fost o hotãrîre pe care am luat-o foarte repede dupã ce am scris eseul ãla. Sigur, încercam sã mã determin, la fel de mult ca oricine altcineva, sã pãrãsesc viata universitarã. Astãzi, chiar dacã fundamental mai cred încã în premisele eseului, n-as mai adopta un ton moral atît de arogant.
G.L.: În eseul acesta argumentezi cã poezia academicã este „experientã filtratã prin literaturã”, si toti zeii sãi sînt întotdeauna cãtãrati pe umerii sãi. El studiazã de asemenea capcanele/cursele zeilor sãi atît de bine încît mãsurile sale evazive ajung la paralizie si poezia lui nu mai spune nimic. Rezultatul este, în cel mai bun caz, o poezie minorã.
A.A.: Cred cã este mai putin adevãrat acum, pentru cã nimeni de la universitate nu mai citeste nimic. Ei citesc teorie, ei nu citesc cu adevãrat textele, poezia. Scenariul în care un universitar ar scrie un poem si s-ar gîndi: „Donne ar fi fãcut-o mai bine” este foarte improbabil în zilele noastre.
G.L.: Existã poeti din anii 1960 sau 1970 care, desi neglijati acum, ar putea deveni zeii de mîine?
A.A.: Nu stiu, dar îi pun sub semnul întrebãrii pe zeii de astãzi. Îmi pare bine cã Heaney a cîstigat Premiul Nobel, pentru cã îl cred un poet foarte bun. Nu cred cã e ca W.B. Yeats si am vorbit oficial în acest sens. Existã o anomalie teribilã în lumea poeziei: nu am nici o îndoialã cã cel mai mare poet în viatã al lumii este Zbigniew Herbert. Faptul cã nu i s-a acordat Premiul Nobel este o rusine.
G.L.: Sã mai pedalãm pe subiectul anterior, despre Plath si perceptia publicã. Cum va afecta Scrisori de ziua nasterii receptarea de cãtre noi a ei, a lui Ted, a relatiei dintre dînsii?
A.A.: Unul din lucrurile pe care le-am învãtat cînd îmi scriam cartea despre divort a fost nu numai cã oamenii au versiuni diferite despre ceea ce se întîmplã într-o cãsãtorie, ci si cã, uneori, nici nu cad de acord asupra faptelor de bazã. Toti îsi au propria cãsnicie, ca sã zicem asa. Fiecare îsi face o selectie a experientei. Sînt treizeci si cinci de ani de cînd a murit Sylvia. În toti anii acestia Ted s-a gîndit la asta, suferind, încercînd sã înteleagã de ce a avut loc acest cosmar. El nu-si cautã doar scuze, ci încearcã si sã gãseascã o intrigã pentru a putea întelege ce s-a întîmplat. Pentru a folosi acel teribil termen psihanalitic, el l-a „procesat”.
Subtextul multor poeme este si textul principal al biografiei lui Stevenson. Iar acesta este cã Sylvia era nebunã bine – si fusese cu mult timp înainte de a se întîlni cu Ted. Asta se poate sã fi fost adevãrat, desi, cum poate sti vreunul dintre noi? Dar probabil cã asta-si spune Ted pentru a întelege ce s-a întîmplat. Trebuie sã mai pricepi si cã o multime din ultimele ei poeme – marile ei poeme – sînt pline de aceastã prãbusire. Ele sînt alcãtuite din viata ei zilnicã, asa cum si-a dus-o ea prin acest dezastru. Ele contin istorisirea de cãtre dînsa a acestuia. Dar au trecut deja treizeci si cinci de ani si e destul. El spune: „Aceea a fost versiunea ei, iat-o pe a mea”.
G.L.: Povestea a înclinat atît de mult balanta în favoarea ei pentru cã dînsul a tãcut. S-a spus: „Ted i-a fãcut rãu Sylviei”. Ce-ti aduci aminte despre ultimele luni ale cãsãtoriei lor si ale vietii ei?
A.A.: Cînd Ted a pãrãsit-o pe Sylvia, a venit si a stat la mine trei zile. Si sînt foarte convins cã probabil ea a trecut mai întîi pe la mine pentru a-mi citi acele minunate poeme din Ariel din mai multe motive. Da, eram pe vremea aceea critic de poezie – adicã eram din plin pe lungimea respectivã de undã – asa încît dînsa stia cã va dispune de urechea cuiva învãtat sã asculte. Dar mai cred si cã voia doar sã adulmece prin preajmã ca sã vadã pe unde bîntuise Ted. La vremea aceea, el îsi gãsise un alt loc în care sã locuiascã; nu-mi spusese unde; nu l-am întrebat.
Eram foarte acordat la soiul de lucruri pe care le scria: cînd propria-mi cãsnicie se ducea de rîpã, am avut o încercare de sinucidere, una serioasã. Acesta era unul dintre lucrurile pe care le aveam în comun cu Sylvia. Ea stia cã eu trecusem pe acolo. Eram membri ai aceluiasi club, ca sã zic asa. Cred cã de asta a avut încredere sã-mi citeascã poemele acelea. Acum, dacã mã uit la persoana care eram, nici mãcar nu mã mai recunosc. Nici gînd sã se mai întîmple asa ceva vreodatã. Si nu numai din cauzã cã sînt mai bãtrîn si mai tãbãcit, ci pentru cã pentru mine nu mai functioneazã în felul ãsta.
E foarte posibil sã ai un divort foarte sîngeros si sã treci prin lungi perioade de depresie si jale si urã si toate lucrurile prin care se presupune cã trebuie sã treci în aceste circumstante disperate si totusi sã nu te chiar sinucizi. Dar tocmai pentru cã am trecut prin clipele alea, nu sugerez nici pe departe cã reactia Sylviei a fost de neînteles. Dar se pare cã au existat atîtea motive pentru dînsa de a nu ajunge atît de departe: copiii sãi, mai presus de orice, pe care îi adora; de asemenea, poemele pe care le scria – ele erau pline de viatã si stia cît de bune sînt. Am sã-ti spun cu ce-am mai rãmas din Scrisori de ziua nasterii: o senzatie pe care am avut-o cu mult înainte de a citi cartea este aceea cã dacã ar fi fost în stare sã-si joace cãrtile, în orice fel – indiferent dacã le juca bine – s-ar fi putut sã nu sfîrseascã asa cum a fãcut-o.
Desi am fost pãrtas la o parte din frãmîntãrile lor, n-am pus nimic în Dumnezeul sãlbatic, pentru cã am simtit de fapt cã, în nemuritoarele cuvinte ale lui Robert Graves, „Problemele patului lor nuptial nu erau treaba noastrã”. Nu pãrea potrivit sã scriu despre asta. Ei treceau printr-un divort; eu tocmai fãcusem acelasi lucru. Divorturile sînt o experientã îngrozitoare, în care fiecare se comportã prost.
G.L.: Crezi cã prin Scrisori de ziua nasterii va apãrea o nouã întelegere a lui Ted ca persoanã?
A.A.: Ei bine, putem spera asta. Dar depinde de cine încearcã sã înteleagã. Feministele scoase din tîtîni vor rãmîne scoase din tîtîni. Ele nu-si vor abandona pe loc toate prejudecãtile. Nu e ca prãbusirea Cortinei de Fier. O feministã înregimentatã este o feministã înregimentatã la nivelul acela particular si probabil va trebui sã-l vadã în continuare ca pe un nemernic.
G.L.: Poate cã unul dintre lucrurile bune legate de Scrisori de ziua nasterii este cã, acum, un monolog poate deveni dialog. Poate cã asta va recupera o grãmadã de timp pierdut si energie cheltuitã pe marginea acestui subiect.
A.A.: Exact. Ceea ce pare izbitor la volum este cã un mare numãr dintre ele sînt poeme de dragoste. El a clocit la asta mult timp. Putin cam ca Hardy, care s-a comportat teribil atunci cînd sotia lui trãia si care a scris poemele acelea sfîsietoare dupã moartea ei. Chestiile astea nu sînt fãrã precedent în domeniul psihicului uman.
G.L.: Cum definesti aici „dragostea”? Si cum functioneazã ea cu ceea ce pare a fi un puternic element de detasare – sau dorinta acesteia – într-un numãr de poeme? În Prinzãtorul de iepuri, el spune: „Am fost o muscã din afarã pe geamul/ Propriei mele drame domestice”. În Grotele din Karlsbad el admirã liliecii care, cu milioanele, revin în pestera lor atunci cînd se apropie furtuna: „Spre deosebire de noi,/ Ei stiau cum si cînd sã se detaseze/ de dragostea care pune în miscare soarele si alte stele”.
A.A.: Unele sînt poeme de dragoste prin aceea cã mi se par a fi distruse de vinã si suferintã. Eu vãd asta ca pe un atasament. Dar multe dintre ele, ca Al 59-lea urs si Prinzãtorul de iepuri, sînt rãspunsuri la lucruri scrise de Sylvia. Sînt complet convins cã oameni interesati doar de povestea cu „el i-a fãcut rãu – ea i-a fãcut rãu” nu vor fi satisfãcuti, pentru cã, pentru a-i întelege pe deplin poemele, trebuie sã-i cunosti foarte bine poezia.
G.L.: Lãsînd la o parte istoriile personale ale lui Ted si Sylvia, ce ne spune Scrisori de ziua nasterii despre evolutia lui Ted ca poet?
A.A.: Senzatia mea în aceastã privintã este cã Ted si-a gãsit tonalitatea foarte de timpuriu. Este acolo, în primul sãu volum, Soimul în ploaie (1957). Cînd avea douãzeci si ceva de ani el stia ce-l sensibilizeazã. Ai poeme ca O vidrã, Soim cuibãrindu-se si Vulpea cea desteaptã. Dupã cum am spus, avea acea linie fierbinte deschisã cãtre proprii demoni. Sylvia, totusi, desi extrem de competentã, încã nu era în contact cu demonii ei. Nu putea strãbate pînã la blestemata chestie. Ceea ce a fãcut Ted a fost sã o ajute sã strãbatã. În Minotaurul, el scrie despre una din iesirile ei violente împotriva lui. Ea sparge sticla de pe o masã de mahon. El îi spune: „Asta-i chestia pe care n-o introduci în poemele tale!”. El a ajutat-o sã intre în contact cu mînia ei ca poetã – si atunci toti demonii au izvorît la suprafatã.
Mijloacele lui particulare de a strãbate nu sînt ceva ce sã admir în mod deosebit. Existã o grãmadã de fetisuri: pachetul de tarot, planseta de spiritism, zeii întunecati. Toatã porcãria aia a lui Lawrence. Dar a dat rezultate. Trebuie sã întelegi gradul în care ne-au fost spãlate tuturor creierele pe tema D.H. Lawrence în anii 1950. Lawrence aproape cã mi-a distrus viata. (M-am cãsãtorit chiar cu nepoata Friedei). A fost o figurã foarte puternicã.
Deci, Ted a învãtat-o cum sã ajungã la demonii ei. Pentru cã avusese o ucenicie atît de lungã, ea avea toatã disciplina si îndemînarea de care avea nevoie pentru a se descurca odatã ce-a ajuns în fata lor. El, pe de altã parte, de la incidenta acestui dezastru a dispãrut într-o lungã perioadã de „odihnã”. Cioara (1970) este un volum frumos, dar existã o multime de poeme din anii 1960 si 1970 care pot fi date uitãrii. Brazde mari de mediocritate. Wodwo (1967) nu este o carte bunã.
Ceea ce este curios la Scrisori de ziua nasterii este cã, într-un fel important, Ted sunã deseori ca Sylvia. În scrierile ei timpurii, ea sunã ca el doar o singurã datã. În Poem pentru o zi de nastere, din Colosul, ea bîjbîie slab cãtre propria voce si sunã de fapt ca dînsul. Apoi, cînd si-a gãsit propria voce, l-a depãsit într-un fel. El fusese poetul „minunat”, dar, în acel ultim an, ea a devenit cea „minunatã”. Dacã n-ar fi existat acel oribil ultim an, ea ar fi fost o figurã destul de minorã.
Este ca si penultimul an al lui Keats. (A fost prea bolnav pentru a scrie în ultimul an). Toate marile lui poeme sînt de dupã moartea fratelui sãu, Tom – si toate sînt despre moarte. William Empson are un comentariu strãlucitor pe marginea primului vers din Odã Melancoliei: „Nu, nu, nu te du în Lethe, nici nu te pune în streang”. Empson a spus cã ceva din mintea poetului trebuie sã fi dorit cu disperare sã meargã în Lethe, dacã i-au trebuit patru negatii în primul vers pentru a-l opri. Dacã Keats n-ar fi scris acele poeme ale mortii, s-ar fi sfîrsit ca un epigon minor al lui Leigh Hunt. Dacã Sylvia ar fi murit cu un an înainte, ar fi rãmas încadratã în scolile lui Wallace Stevens si Ted Roethke. În ultimul ei an, toate poemele sînt despre mînie, disperare si abandon: si a devenit o poetã mare.
În unele din cele mai bune poeme din Scrisori de ziua nasterii se poate vedea cã Ted a învãtat de la Sylvia. Îi poti vedea procedeele stilistice si-i poti auzi tonalitatea vocii. Au avut o cãsnicie foarte strînsã si asa se întîmplã în astfel de cazuri: fiecare culege de la celãlalt pãrtile tari si slãbiciunile. Fiecare învatã de la celãlalt. Cãsãtoria lor s-a nimerit sã fie întreruptã înainte de vreme, dar cartea aceasta aratã cã, la un anumit nivel, a continuat.
G.L.: Sã vorbim despre propria-ti poezie. De la o toamnã la alta si poeme alese, 1953-1976 (1978) a fost ultima-ti culegere. Ai continuat sã scrii si sã publici?
A.A.: Am publicat cîteva poeme în „The Sunday Times”, „The New Yorker” si alte reviste, dar nimic sub formã de carte. Problema mea a fost cã am aruncat întotdeauna multe la cos. Totul depinde de a-ti gãsi propria voce. Odatã ce ai auzit cum vrei sã sune, odatã ce-ti sunã ca si cum ai vorbi-o, atunci poti face orice. Chestia asta cu vocea cred c-am preluat-o de la Sylvia. Ea nu m-a lãsat niciodatã sã-i citesc poemele. Întotdeauna spunea: „Vreau sã le auzi”. Cred cã asta m-a ajutat mai tîrziu sã-mi schimb vocea în cea adevãratã, pe care am început s-o practic în secventa De la o toamnã la alta, scrisã în 1974 si 1975. Unul dintre putinele poeme de început în care am reusit s-o fac se numeste Doliu si melancolie, unul despre moartea tatei. Cred cã o multime din poemele timpurii sînt despre a fi nefericit.
G.L.: Chiar despre asta voiam sã te întreb. În poemele tale se confruntã divortul, moartea, avortul si alte teme chinuitoare. Elementele personale si confesive sînt adînci si puternice. Poemele tale par sã fie studii ale catharsisului: „tranzitiile” sînt curente – nu descrieri ale lui înainte si dupã, ci a ceea ce par a fi „pivoti” atunci cînd constiinta înregistreazã/acceptã schimbarea: dragostea în moartea dragostei, un anotimp în altul, vremea, noaptea în zi, visarea în trezie. Sînt astea catharsis?
A.A: Nu stiu, e un aspect foarte interesant; este, de asemenea, interesant sã-l auzi pe altcineva preluîndu-l. Am avut o primã cãsnicie teribil de nefericitã, amîndoi. Eram foarte rãutãciosi unul cu celãlalt. Am scris o multime de poeme despre asta si despre alte lucruri dureroase si am început sã cred cã nu puteam scrie nimic dacã nu eram nefericit. Cred cã secventa De la o toamnã la alta a schimbat lucrurile. Totul este despre a reveni la viatã. Sper cã si poemele pe care le-am scris în anii din urmã aratã asta. În general, poezia mea din ultimul timp este cu mult mai relaxatã. Ceea ce fac acum de fapt este sã scriu poezie, e ceea ce-am vrut întotdeauna sã fac si mã consider poet. Dar nu poti trãi din scrisul poeziilor si am ales sã stau în afara vietii universitare, desi am calificãrile necesare. Am reusit si sã ies din afacerea de a trãi din critica literarã. Am sfîrsit prin a scrie o sumedenie de cãrti felurite.
G.L.: Crezi cã ti-ai protejat eul poetic pãrãsind universitatea si cantonîndu-te pe deplin în scris?
A.A.: Sînt sigur cã adevãrata poezie provine doar dintr-un suflet viu, o voce adevãratã, pe care cineva si-o gãseste trãind pe cît se poate de liber. Extrasã din altã parte, poezia este usor artificialã. Am crezut întotdeauna cã avem parte doar de o singurã încercare pe planeta asta si mi-ar plãcea sã încerc cît mai mult posibil din ceea ce se oferã. Pe lîngã faptul cã am fãcut o multime de lucruri diferite în viatã, ceea ce m-a mai ajutat a fost cã de obicei am fost pe geantã. Asta m-a tinut la scris, m-a tinut flãmînd, mi-a întretinut tonusul.

Traducere de Liviu PAPUC


Home