Marc Alyn (nãscut în 1937, la Reims) a intrat în poezie printr-o loviturã de cleste, primind, în ziua cînd împlinea 20 de ani, Premiul Max Iacob. Cele trei culegeri scrise si publicate (de Pierre Seghers) în cursul acestei fulgurante adolescente (Liberté de voir, Le Temps des autres si Brûler le feu) au fãcut obiectul unei editii colective sub titlul Les Mots de passe.
Plecînd de la Délébiles (1962), opera sa nu va înceta a-si lãrgi cîmpul viziunii. Nuit mejeurs (1968) si Infini au-delà (1973, premiul Apollinaire) îl situeazã, dupã Alain Bosquet, “la nivelul celor mari”.
Critic de poezie la “Figaro littéraire”, el întemeiazã si conduce colectia “Poésie/Flammarion”. Paralel, publicã eseuri asupra lui Mauriac, Nerval, Dylan Thomas, Kosovel, André de Richaud, Les Poètes du XVI-ème siècles si La Nouvelle Poèsie française.
O lungã perioadã, poetul trãieste în Midi, la Uzès, de unde va circula, sustinînd conferinte în Franta si în strãinãtate. Cãlãtoriile sale în Liban (unde întîlneste poetesa Nohad Salameh, pe care o va lua în cãsãtorie mai tîrziu) îi permit sã descopere asezãrile antice de la Baalbek si Byblos, punct de plecare al volumului Livre des amants si al trilogiei Les Alpabets du Feu: Byblos, La Parole planète si Le Scrib errant (1991-1993).
Stabilit la Paris în 1987, Marc Alyn va primi pentru toatã opera sa, în 1994, Marele Premiu de Poezie al Societãtii Oamenilor de Litere si Marele Premiu de Poezie al Academiei franceze.
Experienta extremã a bolii, cancer la laringe, care-l va priva multã vreme de folosirea vocii, va fi la originea cãrtii L’Etat naissant (1996), L’Oeil imaginaire (1998), operã capitalã - din care traducem aceste versuri - proiecteazã o viziune fabuloasã a sfîrsitului nostru de Mileniu.

POSTSCRIPTUM LA SACRU

Sacrul se refugiase în poemele care se citeau
 între ele
Si treceau mesajul
Unor popoare absente, vãduve ale supranaturalului.
“Mortii au urechi”, susotea hîrtia
 înghetatã, biatã de nepronuntat
Somnorosului marilor adîncuri dogorît la inimã de
 crematiunea propriei sale voci.
Poemul necitit pãrea celui mai grãbit,
Agravîndu-se în stridente, inversiuni în apneea
 poeziilor pierdute,
Plutã a Meduzei încãrcatã de fãrîme de statui
Ale cãror mîini implorau sau chinuiau cerul.
Fiecare culegere constituia ultima carte, si originea
 primei.
Orfeu, muncitor la negru fãrã încetare amenintat de
 expulzare la frontierã,
Încãlzea în athanor imaginea, magia
Singur precum o linie minusculã în evanghelia
 noptii.
Din zonã în zonã, printre riduri, acizii
Vastelor miscãri ale parabolelor anuntau
 distilarea finalã a alchimistului.
 

AURUL NEGRU

Se pãrea cã lumea de dincolo nu era strãinã
Acestei puteri de a formula perspectivele secretului.
În mãruntaiele mortii, poetul mergea la
 cãrbune.
Arheolog al propriei sale viziuni, exhumînd coliere
 de jasp si vîrfuri de sãgeti,
Monede în care rãul si binele se acuplau,
 alãturînd agreabilul reptilei,
Dupã socotelile de spiter ale unui Dumnezeu multiplu
 creînd pe avers sau revers
Pentru plãcerea de a semna ilizibil registrul
 cãlãtorilor.
Visul e un oras în care merg multimi dubioase
Oameni mai mult sau mai putin morti mestecîndu-si pasii lor pierduti
Sesamii închideau porti vrednice de urã
Care dãdeau pe ziduri ele-însele ireale
Unde omul încarcerat mîzgãlea: “Ajutor!”
Autorul prevãzuse nu fãrã o anume ironie
Executia vãditã a actorului la sfîrsitul tragediei.
 

ÎMBARCAREA

Suprafata exactã a mortii nu este cunoscutã decît de
 rari geografi
Ale cãror savante calcule (de altfel controversate)
 figureazã în infolii epuizate
Înscrise în catalogul Bibliotecii Vaticane la
 rubrica: “opere necomunicate”
Cîtiva pãzitori, totusi, deprinsi cu procedurile
 umbrei,
Estimeazã cã din gresealã i se atribuie
Aceste coplesitoare arhitecturi,
Ermitaje ale cauzelor pierdute,
Cenusare, lagãre de marmorã, paturi în careu,
Cînd ea e toatã usurãtate, vitezã orizontalã,
 agilitate.

Moartea îsi are primãverile, florile sale, fructele sale extreme
Pe lîngã ramuri delicate, locuri de rugã pentru vrãbii
 spirite
Si subtile cîntãri ale fiintei unde umilul cîntec al unui greiere
Echilibreazã singur povara Partenoanelor.

Chiar ochiul exersat sã recunoascã urmele trecerii
 sufletelor rupte de corpuri pe zãpadã
N-ar sti, deminînd bezna capcanelor sale, sã tinã
 la zi acest fabulos cadastru
În care cadavrele se lustruiesc fãrã a se uza
În care promiscuitate de cabinã spatialã
În inima unui bunker strivind cerul.
Ce baluri mascate au loc în aceste palate sãlbatice?
Venus dezbrãcatã sub numele Venetiei
Închide gondolele în saci ca si capul
 soimilor
Si apa halucinantã vine sã batã pontoanele.
Majoritatea detinutilor au cãlãtorit mult
Ceea ce nu-i grãbeste deloc sã-si fabrice sosonii lor
 de lizierã
Si a face sã fructifice
Valoarea adãugatã a imobilitãtii.

Dincolo de aceastã limitã, persoane deplasate, emigranti
 din Cythera,
Biletele voastre nu mai sînt valabile, asteptati pe chei
Îmbarcarea pentru locul unde se tace.
 

CIVA

Judecata din urmã are loc în mare secret cu Ochiul
 cu fatete ale Marelui Inchizitor
Înaintea sevaletului în care realitatea supusã Întrebãrii,
Nervii în ghiulea, sfãrîmatã, sfîsiatã în bucãti,
Constrînsã a-si preda impasurile sale,
Urlã în prada acestui zeu al culorii, al mîniei
Care, chiar vietii, îi reia bunul formelor sale
 în pulberi,
Zeul cu mii de mîini care distruge si revelã
Cã acest cosmos rezidã în fiecare din noi, înfãsurat pe
 el însusi,
Bogat de pliurile sale nenumãrate
Si cã e mai bine fãrã sfîrsit sã-l crucifice cu ajutorul
 celui viu,
Si a-l zdrobi sub tãvãlugul-compresor al fortei
 lucrurilor
Spre a ilumina pînza de mare format
A unei imagini strãlucite, iradiate, împroscate cu sînge
 ca o corrida
Unde violul vizibilului, comis spre satisfactia
 intimã a Hipnotizorului,
Va provoca orgasmul geometriilor la finisterul
 haosului.
Atunci Moartea se-nclinã si semneazã: Picasso.
 

NOPTILE ALBE ALE CÃLÃULUI

Cãlãul mort de bãtrînete si care iubea rozele
În tunica sa rosie doarme
La marginile lagunelor de bãlti unde se coc
 ochii arhanghelului.
Cu obolul între dinti, decorat pînã la os, el dormiteazã
 fãrã odihnã
Pe banca scufundatã în adîncul fluviului inert,
Val de marmorã în care pesti fosili pe gînduri
 se deplaseazã
Captivi ai grosimii ca ochii unei plase.
În visul sãu, el locuieste un tablou de Giotto:
O grãdinã, un izvor, cu fecioara cu pruncul, mierle
 si mirabele,
Peisaj care luceste de aripi si elegii
Procurînd uitarea omului-tintã lipit de zid
Suflet larg deschis oferit bresei gloantelor
În timp ce-n plan secund palpitã claritatea
Lanternelor sculptînd pe paie alungitii învãluiti
 în durerea lor.
Noaptea, c-un fier ascutit, umblã dupã cupele sale sumbre
În jurul cãlãului adormit.
Rãspunsurile întreabã. Nu plouã niciodatã. Crezi
 cã se aude
Dumnezeu operînd cu inima deschisã pe agentul sãu dublu la
 furnici.
 

VARA PE TERASE

A vorbi dupã moarte, fãrã porta-voce,
Presupune un antrenament de fiecare clipã inaugurat
 de la prima vedere
Din propria sa distrugere fiinta se edificã,
Tinutã la respect de usierii muschiulosi ai duratei
Si ferocitatea pompoasã a miturilor.
Viata ne mînjeste în pofida enzimelor
Glutoni care singuri cunosc
Adevãrul asupra lui Dumnezeu: ipotezã de insectã
Proiectînd pe o frunzã de mentã însetatã
 suferinta sa în fatete.
Cît despre omenire, specie sunãtoare si alunecoasã
 în curs supraevaluat,
Metisã de ici-colo si dincolo, sînge amestecat,
Sã facã dragoste la amiazã, vara pe terase
Cu riscul contagios de a mai naste odatã
 neantul
Fãrã foc nici Dumnezeu, în imuabil si fugar
Fiindcã sub fiecare piele limitrofã a timpului
Circulã, sevã aridã, suflet predãtor de corpuri,
Nesustinuta fecunditate a mortii.
 

RESEDINTA SUPRAVEGHEATÃ

Trebuie sã mãrturisim? Noi nu eram vinovati.
Dar unde s-aflãm probele unei inocente de nelocuit
Pe dãrîmãturile ambigue ale identitãtilor noastre?
Suspecti de atîta timp, uituci mai mult încã
 decît uitati,
Noi supravietuiam de bine de rãu denuntãrilor
 vecinilor de scarã,
Perchezitiilor, arestãrilor, raziilor
În timpuri ciudate: prezent vindicativ, trecut
 descompus.

Un rest de limbaj ne sãrea-n gît cu
 cãngi de sfîrsit de lume
În timp ce un grup de pensionari cizela ca si
 scaunele de rugã ultimele sonete pe muzicã.
Centralele nucleare luminau descãrcãrile
 publice spãlate cu lesie de pescãrusi,
Metaforã a Istoriei cu mareele sale negre sub
 aerul Panteoanelor.
O cutie cu unelte deschisã lîngã un mormînt eluda
 planeta,
Insolitã - lampa aprinsã în inima închisorii.
Dar curînd un zumzet de stele dinspre Altair
Anunta imensa desfacere de suflete, cui fulgurant al
 festivitãtilor.

Noi stiam din sursã sigurã fãrã a îndrãzni sã ne gîndim la aceasta
Cã moartea noastrã ar constitui evenimentul capital
 al secolului Douãzeci-si-Unu
Si totul pãrea creat în vederea acestui scop:
Big-bangul, sarpele, Christ si Prometeu,
Limbii probatorii si strîngãtorul de miezuri ale
 teologiilor,
Antigona si Auschwitz, Eleusis, Sisif,
Talionul si mana, munca sacrã a albinelor,
Strofele diminetii gãurite de astre care strigã,
Si ciorchina neatinsã unde betia surîde,
Rusinea, durerea, linia albastrã a vidului,
Tentatia uneori de a desfigura Frumusetea însãsi
În numele ochilor umiliti,
Înjunghierea azurului cu acompaniament de alãmuri
 si orologii excomunicate,
Toate acestea si restul excesiv concentrate pentru
 agrementul final al Cumpãrãtorului
Sub forma unei infuzii de maci sãlbatici hipnotizînd
 cu mare-trudã visele.
 

MOARTEA EDIFICATOARE A UNUI UCIGAS

Chemat la înalte functii de cealaltã parte a
 calendarului
Acest secol de vîrstã coaptã, care a ucis atît de mult,
Trebuie la rîndu-i sã se ucidã cu un scalpel otelit
Adoptînd, ultimã mascã, profilul jos al monstrilor
 prinsi cu un ac de gãmãlie
Care din adîncul fin al cimitirelor de cãrti
Hipnotizeazã ochii vii.
Noul Mileniu sosise, îmbucãtor,
 sampanizat!
Era servit frapat în cafenele
Pe comptoare de aur roscat unde cazanele de vin
Lãsau sã zburde, cu hãtul la gît, coruri
 stufoase de cãlugãri fabricanti de lichioruri
Cu streap-tease de extraterestri
Si supã popularã pentru resuscitati.

“Moarte subitã a unui efemer”, notarã sobru
 ziarele
La pagina faptelor diverse
Între meteo al plajelor si horoscopul înecatilor.

(Prezentare si traduceri de Al. HUSAR)