„LA ÎNCEPUT A FOST LECTURA...”



   
   

                                                                                                                                                                             Dialog cu poetul LUCIAN ALEXIU



Cassian Maria Spiridon: Dragă Lucian Alexiu, care      ti-au fost mentorii în anii începuturilor tale literare ?
Lucian Alexiu: Poate e mult prea mult spus, mentori. Dar e foarte bine că folosim, dacă e să rememorăm întîmplări din vremi de care ne-am îndepărtat nu putin, acest plural care lasă loc suficient aproximatiilor si impreciziilor. Dar să-ti răspund mai direct. Mi-e greu să cred că am avut, în imediata proximitate si la vremea la care acest lucru este firesc, niste modele. Pentru mine, ca si pentru o bună parte dintre cei apartinînd generatiei noastre, dacă nu literare, baremi biologice, la început a fost lectura. Gresesc, cumva? Oricum, înainte de a vedea un scriitor în carne si oase, apucasem să citesc, pînă la terminarea gimnaziului (în ritmul: măcar o carte pe zi), cam tot ce as alege si azi de la sectia de împrumut a bibliotecii publice a urbei (a municipiului, avea să i se spună curînd), Timisoara. Cam tot ce se putea afla în rafturile unei biblioteci de oras mare, din care au dispărut, în anii stalinismului biruitor, opurile hulitei literaturi burgheze si mondiale, dar unde se aflau, încă, bune editii din clasici si contemporani. Am citit, la timpul potrivit, bănuiesc, cam tot ce se tradusese si era accesibil din literatura universală, de la textele antichitătii la Shakespeare si Balzac, fără a-i mai pune la socoteală pe scriitorii „progresisti” – români sau străini ¬– veniti din prima jumătate a veacului al douăzecilea, după cum si, în momentul aparitiei, opurile nou intratilor în literatură. Vorbesc de autorii români ai generatiei apărută după 1960, posibil de procurat, altminteri, si cu dezinteresatul concurs al unor librărese care citeau, asa arătau pe atunci lucrurile, ele însele, opurile oferite (competitia pentru o carte era serioasă, tirajele nu satisfăceau cererea!) spre vînzare. Cam în acelasi timp, un sir deloc modest de rubedenii (studenti la română „pură”, cum se zicea pe atunci cu neascuns orgoliu!) care si-au făcut… stagiul de rigoare la Filologia timisoreană m-au adus, cu un ceas mai devreme, spre cele ce alcătuiau „actualitatea” literaturii de atunci. Cu bune si cu rele. Citisem, oricum, pe la cincisprezece ani, din scoartă în scoartă, unicul exemplar din Istoria… lui Călinescu aflat la sala de lectură a Universitătii. O carte care m-a ajutat să mă amuz ori să uit – făcînd comparatiile de rigoare –, cu un ceas mai devreme, de cliseele literaturii proletcultiste, încă predate cu osîrdie partinică în institutiile de învătămînt românesti.
– Să ne întoarcem totusi la scriitorii în viată… atunci si acum…, poate…
– Contactul propriu-zis cu lumea literară? Dacă nu gresesc eu, dacă nu-i înseală cumva memoria si pe colegii mei de generatie de aici – între altii, ti-ar putea spune cîte ceva Smaranda Vultur si Adriana Babeti –, prin 1964-1965 ne-am regăsit, vreo cinci-sase proaspăt absolventi de gimnaziu, în sala de cenaclu a Asociatiei Scriitorilor din Timisoara… Îsi luase libertatea să ne convoace acolo profesorul Nicolae Tirioi, poet si istoric literar, aveam să aflu, „revenit” la matcă după serioase studii filologice la Bucuresti. Fusese, se soptea cu o anume admiratie, coleg de facultate cu Geo Dumitrescu, fusese o „promisiune”, pentru ca după întoarcerea acasă să mentină contacte destul de putin însemnate cu lumea literară din tară, să nu mai treacă, nici măcar pentru o zi (din ce pricini?), dincolo de granitele judetului, dacă nu cumva si ale urbei de resedintă! Pe atunci, prin anii ‘60-‘70, îsi făceau rodajul, în devălmăsie, oarecum, la sedintele cenaclului scriitorilor timisoreni, poeti, prozatori si critici literari cu trasee ori cariere putin previzibile, parte dintre ei – nu i-as uita, dintre cei dispăruti, pe Sorin Titel si Nicolae Ciobanu,– vizibili, într-o atmosferă mai putin „încruntată”, si duminică de duminică, la cenaclul „Pavel Dan” de pe lîngă Casa Studentilor, pe care am ajuns să-l „conduc” si eu, răstimp de cîtiva ani, în timpul studentiei… Dar asta e o altă istorie… Despre mentori, în principiu, numai de bine… Poate aflăm de la altii… Cum ti-am spus, repere mi-au fost si au rămas, pînă în ziua de azi, cărtile…, si nu neapărat autorii lor.
– Să înteleg că nu te-au interesat în primul rînd scriitorii, nu neapărat „viata literară”…
– Nu eram, la vremea aceea, cine stie ce sociabil… Nu agream nici viata boemă… Aveam sansa să vietuiesc, încă, undeva la o margine de oras, într-o casă pierdută într-o grădină-livadă imensă…. Un fel de paradis vegetal… Pînă „în oras”, pînă în centru, unde se afla lumea „civilizată”, cu institutiile ei de atunci, aveam de mers circa jumătate de oră, o oră, poate, pe jos ori cu niste tramvaie hodorogite, tîrîndu-se, ca vai de lume, spre centrul istoric al urbei, rămas încă neschimbat din perioada interbelică si mai de demult… Timisoara, situl istoric, mai era înconjurată de zidurile celebrei „cazarme a Transilvaniei”, cea mai mare din Europa, se zicea, datînd de sute de ani… Ziduri care începuseră a fi demolate spre a face posibilă constructia cartierelor de locuinte pentru proletariatul care migra spre oras… O imbecilitate criminală, această stergere de pe fata pămîntului a unor vestigii istorice, de adăugat altor lucruri de acest fel din acei ani… Nu ti-am răspuns însă la întrebare. Nu întîlnisem, în lumea scriitoricească de atunci, personalităti care să mă intereseze, altfel, decît prin cărtile lor… Ori nu erau atît de „disponibili”, cum se întîmplă acum. Se trăia mult mai auster, lumea era rezervată, avea si de ce… Multi scriitori abia iesiseră din puscării, mi-i amintesc pe Ion Maxim si Ovidiu Cotrus, pe poetul Petru Sfetca, cel care i-a tradus prin anii ’40 pe Saba, Ungaretti, Montale… Erau încă si aveau să rămînă pînă la disparitie în vizorul „organelor”, după ispăsirea unor ani grei de temnită, după procese politice… Era multă suspiciune atunci, oameniii, după iesirea din încercările anilor ’50, se fereau, si aveau si de ce… Era o lume schizoidă, arta eschivei verbale era de mare pret pentru a supravietui, de bine de rău… Mica „deschidere”, asa-zisa „liberalizare” care s-a produs prin 1960-1965, chiar dacă permitea un trai mai relaxat, nu a fost mai mult decît o operatie cosmetică, de rutină, ca atîtea altele pe care le-au instrumentat autoritătile de atunci… Cît priveste lumea scriitoricească, să publici o carte însemna atunci un eveniment, o adevărată sărbătoare, chiar o coloană de versuri într-o revistă însemna mult, foarte mult. Mentori? În ce fel să se manifeste acestia? Timp de pierdut, cu cei foarte tineri, aveau putini – carismă, asijderi… Functiona, asa cum functionau toate, pe vremea aceea, cenaclul scriitorilor timisoreni, la fel cenaclul studentesc, unde puteai citi… În rest, erai fericit cînd ajungeai, pentru o zi sau pentru cîteva ore, la o carte venită din Occident, ori dacă cineva îti împrumuta solicitîndu-ti discretie un volum al vreunui scriitor român pus la index. Vorbesc de cărtile editate între cele două războaie, cele scoase din biblioteci… Accesul la informatie, la cea literară, vreau să spun, nu era ceva de la sine înteles...
– Ai debutat în reviste ca poet. După, în urma actiunii cenzurii, la care, de altfel, face referiri si Cornel Ungureanu, ai scris si ai publicat numai critică. În tot acest interval, de aproape trei decenii, poezia ta s-a adunat în sertare, fără a vedea lumina tiparului. Cum ti s-a părut această lungă tăcere lirică?
– Nu am luat, bănuiesc, lucrurile prea în tragic. Dar le-am luat, oricum, în serios. Asa cum se întîmplă, corectează-mă dacă gresesc, cam peste tot în provincie. Taică-meu fusese detinut politic (zece ani de muncă silnică, cum zicea sentinta), si, eliberat după o amnistie, prin ’57, continua să fie supravegheat. Aflasem, de la profesorii mei din scoală, că se ceruseră informatii si despre mine, despre familia mea, dacă nu comunic lucruri neconvenabile politic. Cineva care provenea dintr-o familie cu probleme, din punctul de vedere al autoritătilor, era la rîndul lui supravegheat. Cu discretie, se întelege… Eram, în mod firesc, avizat asupra problemelor mele de „dosar”. Stiam că „organele”, oricare ar fi ele, îsi fac, fără gres’, „datoria”, că vigilii, băieti simpatici ori ba, nu fac concesii, nu „gresesc”. Există, din cînd în cînd, doar clipe de relaxare. Ferestre în istorie. Sanse. Oportunităti. Curînd am văzut cu cîtă precipitare scriitori interzisi „ieri” (Negoitescu, Doinas, Balotă etc.), unii după ani de detentie, publicau carte după carte. Stiam că nu doar „legile” meseriei le dictează acest ritm editorial sufocant, ci rezerva, neîncrederea cu care priveau lucrurile din jur. Nu exista, pentru această categorie de scriitori trecuti prin încercările din închisori, un „mîine”, ci doar un „prezent” care trebuia fructificat cu orice pret. Acum trebuiau scrise cărtile, acum le era permis să le publice. Era sansa lor. Nu fac, desigur, vreo asociere. Exemplific. Înepusem să public si eu, de prin ’66, cu o anume ritmicitate, versuri (nu texte din cele de pagina întîi de ziar), putin mai tîrziu recenzii, cronici literare si atunci cînd, după cîteva „sicane”, deloc neobisnuite, ale cenzurii locale, o revistă literară bucuresteană si o alta de doctrină comunistă (“Era socialistă” se numea cea din urmă) s-au ocupat, foarte serios, de pernicioasa atitudine estetă de care dădeam dovadă în cele publicate în presă, am priceput că intrasem si eu în atentia celor „în drept”. Nu mai avea nici o importantă din ce motive. Versuri, nu mi-au mai apărut pînă după 1990. La acest capitol nu puteam face concesii. Eram pregătit să astept. Consideram poezia teritoriul meu „protejat”, ferit de imixtiuni, de „cerintele” momentului politic. Am putut relua, după o vreme, colaborarea la reviste cu traduceri, articole, recenzii, cronici literare. Fără a întîmpina cine stie ce obstacole. Erau acestea socotite activităti cu mai mic impact politic? Nu mai prezentam un interes deosebit pentru „organe”? S-au schimbat pe parcurs responsabilii? Nu sînt în măsură să dau un răspuns. Si nici nu cred că prezintă vreun interes.


SÎNT STANDARDE DIFERITE, CÎND MIZĂM PE LITERATURĂ


– Narează momentul debutului în reviste si apoi în volum.
– Te referi la versuri? La critică? Versuri am publicat de prin 1964, redebutînd, apoi, în anii următori în revista „Orizont”, în „Amfiteatru”, în volume colective etc. etc. Am în fată o culegere lirică îngrijită de Nicolae Ciobanu, editată la Timisoara în 1968, op în care, în ordine alfabetică, poeti si prozatori, îi vei regăsi, citez după sumar, pe …Lucian Alexiu, Val Antim, Eugen Apoca, Virgiliu Bradin, Ion Cădăreanu, Jean Ciocoiu, Traian Dorgosan, Serban Foartă, Dragomir Magdin, Dusan Petrovici, Alexandra Popescu, Ana Maria Potoceanu, Aurel Turcus, Silviu Guga, Ion Jurăscu, Gheorghe Jurma, Daniel Tei, Andrei Ujică, Ion Velican… Autori care frecventau, pe atunci, cenaclul studentesc timisorean… chiar dacă nu toti mai erau studenti si care si-au publicat, cu cîteva exceptii, volumele în anii ’70 si, în vreo două cazuri, după 1990.
– Cazul tău, bunăoară…
– Te-ai documentat. Am publicat, concomitent, în 1997, patru volume de versuri: Ecorseu, Istoria naturală si alte poeme, Îndreptar de navigatie pentru uzul somonului albinos si Grupul nominal, fiecare cu istoria si… preistoria sa, fiecare, pentru autor, ca să zic asa, cu o miză estetică aparte. Pentru că, mai putin cel dintîi volum citat, cu o structură mai compozită, alăturînd, după un criteriu tematic, totusi, texte vechi (unele datînd de dinainte de 1970) ori mai recente, si care împreună ofereau un fel de radiografie a unui traseu liric întins pe mai multe decenii, celelalte trei culegeri pe care le-am mentionat propun experiente estetice si nu numai estetice distincte, nu neapărat în consens cu momentul literar în care au fost elaborate, si cu atît mai putin, cu cel în care au apărut, editorial.
– De ce, totusi, acel an, 1997, ales pentru publicarea volumelor de versuri, cînd ar fi putut fi tipărite imediat după 1990 ? A fost vorba de o situare polemică?
– Răsfoieste gazetele literare apărute imediat după 1990 si vei vedea cam care era climatul literar al momentului… Socotesc că de orice putea fi vorba atunci, numai de literatură nu… Nu vorbesc de veleitari, de oportunisti, de autorii, destui, de jurnale încropite ori rafistolate peste noapte, de amatorii de gesturi atletice, de insii cu vocatie de franc tireur-i, cam aceiasi în anii dictaturii cum si acum, la cincisprezece ani de la „schimbare”… Acestia s-au aflat, si nu au fost putini, încă o dată în primele rînduri… Cu un alt fel de texte „militante”… Au cotropit, acestia, peste noapte, scena literaturii… De putini se mai stie, iată, ceva, si mai putini dintre ei pot fi luati cît de cît în serios… Cum să publici, tocmai într-un asemenea context, o carte de versuri? Polemic, un autor liric poate fi atunci cînd are de oferit ceva diferit în plan estetic. În rest, de literatură agitatorică, de orice culoare, cei din generatia noastră, sper, ne-am cam săturat. Eu unul, cel putin, n-as confunda planurile. Te poti distanta public de cineva sau ceva, poti polemiza, pe orice temă, în postură de jurnalist, te poti ilustra, dacă ai o asemenea vocatie, în gazetărie. Poate fi si aceasta o meserie cinstită, nu-i asa, ca oricare alta… Cu poezia, mă iluzionez, oare, lucrurile stau ori ar trebui să stea altfel. Nu încerci în nici un caz să tragi si tu un ce profit publicîndu-ti neapărat într-un anume moment stantele pe care ti le-ai fi putut vedea tipărite, făcînd temenelele ori ajustările de rigoare, si mai înainte cu treizeci de ani… sînt standarde diferite, cînd mizăm pe literatură… N-as confunda autorii cu vointa notorietătii, pe cei care-si întind conjunctural umbra peste scena literaturii, vreme de un sezon sau mai mult – vezi Beniuc et comp. –, si pe cei care vizează mai mult… Nu agreez postura de moralist. Însă nici Barbu (Ion), nici Blaga, nici Philippide, nici Doinas, cred (ca să nu mai căutăm exemple pe alte meridiane), nu s-ar fi putut afla în postura de bard de televizor…. Au lucrat altfel, atunci cînd au ales să fie sau să rămînă poeti, în adînc… Ne place ori nu, literatura – mai ales poezia –, vizează ori poate să o facă, un public cultivat, o elită… Ca să fiu mai clar: cineva îmi spunea, nu de mult, că un matematician scrie, si el, o viată întreagă, si dacă rămîn după el două rînduri, care sînt numai ale lui, te poti trezi că a initiat o nouă directie de cercetare. De ce n-ar sta lucrurile, păstrînd proportiile, desigur, ori schimbînd ceea ce e de schimbat, în acelasi fel si cu poetii, cu poezia. Valery nu a avut, la el acasă, notorietatea unui sansonetist, a unui poet cu o „popularitate” reală… Este, a rămas, totusi, autorul unor texte putînd marca Paul Valéry… Dau, pur si simplu, exemple.


NU VOI SOCOTI VREODATĂ POEZIA DREPT CEVA
CARE-TI VINE DIN CER

– Ca poet, cum te consideri receptat de critică?
– M-am bucurat să constat că criticii literari, eseistii, scriitorii care s-au ocupat, si au fost destui, în ultimii ani de cărtile mele de poeme au fost foarte aproape de intentiile mele. Sensibili, mai ales, la ceea ce am vrut să comunic, în plan estetic…
– Ce reprezintă pentru tine, literar, Timisoara?
– În primul rînd orasul unde mă simt, în orice conditii, acasă. Unde pot să mă regăsesc, după o zi de lucru ori o absentă mai îndelungată, printre cărtile pe care mi le-am adunat în bibliotecă, pe care le-am luat cu mine, transportîndu-le de la o resedintă la alta… Timisoara… Aici mi-am făcut prieteni, am cunoscut si am văzut crescînd scriitori… Un oras cu amintiri despre scriitori, un loc în care s-au intersectat spectaculos destine si cariere literare …
– Critica pe care ai practicat-o si o practici nu te-a îndepărtat de poezie, nu te-a „descalificat” ca poet…. ?
– De ce activitatea critică să fie un pericol mai mare pentru un poet decît alte îndeletniciri ? De ce ar fi mai recomandabil să fii, să zicem, jurnalist, profesor, economist –, prin ce te-ar face mai apt pentru poezie postura de rentier ori de prosper om de afaceri? Bine administrată, pozitia socială ori cariera profesională îti pot atrage simpatii, îti pot conferi onoruri, cum stim că se întîmplă mereu, aici sau aiurea, în rest…
– Cum receptează criticul Lucian Alexiu poezia poetului Lucian Alexiu?
– Tot la fel cum percep stantele altor autori, cu care îmi găsesc ori nu afinităti. Vreau să cred că suficient de obiectiv, în planul situării estetice… Mai ales că n-am socotit si nu voi voi socoti vreodată poezia drept ceva care-ti vine din cer, o bolboroseală inspirată, să zicem. Arta, de orice fel, este după mime în primul rînd constructie…
– În neamul irascibil al poetilor, în genere, al literatilor, există prietenie?
– Ca peste tot. Dacă ar fi să judec lucrurile numai după mine, as putea risca să afirm că am avut sansa să beneficiez de prietenia unor oameni de o calitate intelectuală si morală cu totul aparte… Unii mai vietuiesc, altii nu… Nu vorbesc doar de camaraderii literare… importante si acestea…
– Care sînt sansele de supravietuire ale unui editor (esti si director de editură) în haosul unei retele de difuzare, practic, inexistente?
– Depinde de scopul pe care ti-l propui. Dacă nu vizezi neapărat succesul financiar. Cu o politică editorială cumpănită, poti rezista în orice conditii. Problemele pentru editori nu vin neapărat de la conditiile de difuzare, de la atomizarea sistemelor care fac difuzarea cărtii, ci de la pauperitatea din jur. Si, nu este rostul meu să discern de unde pornesc relele, de la răsturnarea de valori care s-a produs în societatea românească a ultimilor ani. De la faptul că artele, literatura, cultura, în general, au încetat să mai fie o miză de prim ordin pentru multi, pentru tot mai multi.
– Tema acestui număr din „Poezia” este Poezie si viată. Cîteva cuvinte despre acest subiect.
– O temă bună, cum ar spune, cu diplomatie, bravii nostri actori politici întorsi acasă cu firman de la vreuna dintre înaltele porti de pe mapamond. O temă care ne poate prilejui o dezbatere bună într-un context desigur bun, dar nu promitător. Îmi dai voie să glumesc, sper. Orice dezbatere despre poezie, despre literatură, dacă nu este strict conjuncturală, mi se pare importantă.
– Opinia ta despre revista POEZIA.
– Nu doresc să te flatez, dar socotesc „Poezia”, ca si „Poesis”-ul lui Vulturescu, reviste esentiale pentru mentinerea unei educatii, a unui climat literar. De un interes mult mai mare decît îl are o publicatie specializată, care se adresează unui public format din profesionisti. sînt prea putine reviste de acest fel, din păcate. M-am bucurat foarte mult cînd conditiile grafice, aspectul „comercial” al „Poeziei” s-au schimbat (în bine) în ultimul an.


Interviu realizat de Cassian Maria SPIRIDON




 


Home