ARTE POETICE LA ROMÂNI (XIX)

Ioan ALEXANDRU
(1942-2000)

Cunoasterea poetică

Pentru poet lumea notiunilor n-are realitate, este fără realitate propriu-zisă. Filozoful grec spune: dacă această masă este aruncată în foc, rămîne notiunea de masă după care eu pot face alta masă. Poetul spune: dacă această masă este aruncată în foc nu mai există pur-si-simplu. El nu concepe concept fără realitate. El suferă pentru realitate, nu poate accepta disparitia realitătii fără ca el să nu piardă ceva.
Experienta poetului dovedeste că el nu poate accepta această ruptură în lume între realitate si cuvînt. Cuvîntul la poet este întrupat, este îngropat în lucruri si ori amîndouă cunosc fată de slavă, adică rămîn să fiinteze amîndouă, ori dispar, de aceea lumea poetului are întotdeauna acoperire în aurul cuvintelor sale atunci cînd el este poet adevărat. El nu-si permite să dezvolte o lume abstractă în cîntul său, o lume care si-a luat adio de la realitate, fie omorînd-o, fie ignorîndu-i modul de vietuire. Limbajul în acest caz devine unul agonic-artificios care nu tine seama de dezvoltarea organică din sînul realitătii vii. Limbajul poetic nu face gesturi nenaturale, oul de ciocîrlie din cîntul poetului nu poate naste pui de viperă, el nu acceptă înstrăinarea de orînduiala prestabilită. De aceea si ceea ce comunică scrisul poetilor, nu-i cine stie ce noutate pentru lumea bunului-simt. Poetul tocmai răspunde si readevereste ceea ce vede si simte toată lumea, adevereste că lumea simte si vede adevărul, ceea ce este organic fiintei, ceea ce este legat de destinatia omului. Poetul nu permite o dezvoltare artificiala a limbajului sau dacă această dezvoltare s-a întîmplat o demască prin scrisul său întocmai. Noutatea fiecărui poet nu vine din cine stie ce întelepciuni alambicate, abstracte, ci din cumintenia si profunzimea bunului-simt spus însă într-un mod nou, într-o limbă proaspătă si curată, expresie a originalitătii persoanei lui unice cu experientă milenară specifică. Ca gînd doi poeti pot fi identici, dar ca expresie total diferiti si aici se adevereste inepuizabilitatea de manifestare a realitătii organice în firile receptive ale bunului-simt.
Poetii merg cu gîndul si graiul lor în virtutea naturii, ei gîndesc în continuarea naturii, nu în contradictie sau scandal cu ea, ei îngînă natura, o cîntă si descîntă, o leagănă ca pe un prunc să se linistească, nu o brutalizează nici violentează, ci o înfiază, o hrănesc si o cresc în scutecele ei si o împodobesc cum îi cere starea si frumusetea. Faptele omenesti au astfel în text o patină si-o naturalete ca lucrurile trainice si de valoare, cuvîntul stă la locul lui cuvenit conform firii experimentatorului care a gustat si a cercat firea lumii si a trudit îndelung să rămînă conform organicului ei. Poetul tine seama si de însusirile lumii, acolo unde locul este nou, prin vietuirea omului acesta devenind realitate omenească, se integrează firesc în cîntec nu ca o stridentă. Izgonirea realitătii însă nu o poate primi, precum nu poate primi nici artificializarea limbajului, care este semnul alienării si atrofierii fiintei în general.
Bine, dar dacă nu aduce nimic nou fată de natură atunci ce rost mai are poetul? Tocmai că aduce. În primul rînd că natura nerostită nu are pentru om realitate. Fără nume un lucru ori un tinut este sălbatic, apoi odată numit el intră în familiaritatea omului si începe să acumuleze viată dintr-a omului, devine depozitar de energii, planuri, vise si amintiri omenesti, lucrurile încep să fiinteze în asa fel că inaugurarea lor înseamnă apropiere a unei realităti umane. Limbajul lucrurilor, cîntecul lor trebuie însă să-1 rostească omul pentru că numai el îi poate descifra sensul natural demn de-a fi asimilat în alti oameni. Rostul acestei familiarităti cu lumea fiind semnul unei intense comuniuni si ca atare ne descoperă aprofundarea si mărirea diversitătii si frumusetii în care stă si se miscă poetul nimbat cu neistovită noutate si prospetime în cosmos.
Apoi astfel conceput omul în lume, acesta este scutit de a trage concluzii pripite care l-ar duce să actioneze gresit distrugînd, cum a fost de atîtea ori cazul în istorie, decît să întemeieze. Efortul poetului merge mereu într-acolo, întru a-i deschide omului încă o zare de o nesfîrsită frumusete înspre care merită să se îndrepte în loc să bată pasul pe loc istovit si nepăsător. Lupta poetului este de a păstra pe om în stare de copilărie si naivitate, de deschidere si avînt, gata de eroism, iar eroismul este puterea ce vine din vechimi pe care trebuie mereu să o contemporaneizeze sau, mai bine spus, contemporaneitatea să fie trasă fată-n fată cu originile. Apoi trebuie să-i tină omului trează destinatia luminoasă si bogată în toată splendoa­rea ei nesfîrsită.
În felul acesta poetul rămîne legat de popor, de cei multi, de bunul-simt al multimilor, de creatia lor nestrămutată, de înceată si greoaia lor înnoire în ceva, de greaua lor urnire si suspectare a noutătilor, de spiritul lor viu fată de care rămîn mereu treji si în stare revolutionară, căci ei apără mereu un bun cîstigat care nu trebuie negat de vreme ce a devenit familiaritate si rodnicie, de vreme ce patina vremii s-a asezat peste el; ei acceptă înnoirile ca organică si firească crestere si mai-departe-deschidere nu ca brutală dezicere de un trecut în care au murit si suferit, au născut prunci si au întemeiat si sărbătorit. Poporul rămîne statornic si se înnoieste organic în virtutea firii si a lucrului, asa cum cere realitatea, si înnoirea trebuie să plece dinăuntru vechii realităti nu să se alipească străină, ca un corp de adaos.
Pe urmă acolo unde descind cei multi cu viata lor se întîmplă cu adevărat o firească integrare a noului pe vechea tulpină. Poetul este treaz la acest natural pelerinaj al celor multi care nu se lasă niciodată furati de concepte artificioase, care luptă mereu pînă ce noul concept se întrupează în realitate carne si sînge viu, iar dacă nu, este lăsat să se usuce pe picioare, steril cum îi este originea. Ei, cei multi, lasă realitatea, din trupul ei să sară noul, ca o scînteie ce luminează o altă potecă în noaptea lucrurilor; să învie, din trupul istovit al semintei care moare, fosnetul nesfîrsit al holdelor viitoare. Pentru asta luptă mereu cei multi în fiecare grai la modul fiintal organic al bunului-simt.
Iar poetul cînd îsi asază sălasul în mijlocul poporului nu greseste, ci ia de aici val care duce la limanul noului cîntec. Cunoasterea poetică este cunoasterea celor multi, organici si sănătosi, care nu acceptă alimentarea graiului prin dezlipirea lui de realitate, iar poetul propriu-zis nu-i decît fiul acestor multimi sănătoase si traditionale, păstrătoare ale originilor în sînul unui neam si pe plan planetar purtătorii si veghetorii focului sacru încredintat lor în zilele din începuturi pentru zilele de pe urmă între care se asterne istoria cu ispitele si izbînzile si limitele ei nădăjduitoare.

 

 

Almanahul literar, 1975, Editat de Asociatia Scriitorilor din Bucuresti.


Home