Gina MODORANU-AFRĂSINEI
Ion Bogdan (Spatiu posibil, Ed. Dacia, 2002) aduce o poezie a formelor perfecte
în confruntare cu ele însele: „rotindu-se/ sferele capătă/ sens
de miraj”. Miracolele capătă patina familiaritătii într-o poezie etern
surprinsă, mereu uimită, perpetuu extaziată: „si se aude/ izbucnind acest
răsărit/ prelung ca un strigăt/ de cerb solar în albul zărilor// chemînd”.
Zonele eterate ale marilor limpidităti sunt spatiul revelatiilor de zi cu
zi dintr-o poezie a uimirii: „într-aripat albastru pe culmile nordului/
unde atît de limpezi sunt zeii”. Natura este si ea subtiată si suferă
alchimia marilor sublimări: „arborii primesc fluiditatea vîntului”.
Marile reliefuri intră în drama unei naturi în prefacere, în
transformare lăuntrică: „vreau/ să nu mai aud muntii/ cum îsi rup rădăcinile”.
Solidaritatea e ruptă, intimitatea spartă, peste întinderi domneste
o unică instantă regală: „vastă înduplecare-i singurătatea/ cuie de
argint o tintuie în peretii albastrului”. Încercările existentei
nu sînt însotite de miscări de solidarizare, hopurile sînt
trecute cu înversunare singuratică: „? de ce nu veniti să urnim nordul...?”
Surpriză, dedesubt se învălmăsesc bogătii neasteptate, omul rămîne
să culeagă roadele pămîntului abundente: „în tainitele lumii/
strugurii mustesc/ si în nopti tîrzii/ descult/ prin colb lunar/
vin Frumuselele/ Să-ti rostuiască hora/ Si menirea”. Ordinea micro- si macroscopică
se învălmăsesc într-o unică dimensiune în care negurile
coexistă fără diferente, dramele sînt solubile si tensiunile rezolvate:
„si poate soarele nu e decît un urias paîng/ cu fără de număr
fire nevăzute tărîndu-ne/ cu el prin vămile pămîntului cel de/
toate zilele”. Revelatiile sînt protejate si născute de anotimpul noptii:
„astă-noapte n-a fost noapte/ a fost jumătate moarte”. Poetul are răgazul
să descifreze geometria celestă si să se extazieze de incalculabilele miracole
astronomice: „si steaua polară/ ireprosabil/ tinînd în unghi/
pămîntul”. Sonoritătile sînt aprofundate până dincolo de
ele: „Si-i tipăt linistea cea mare”. Vine, însă, si o etapă a asediului,
când „stelele aiurează asemeni unor gloante oarbe”, iar „viata nu mai
poate începe astăzi decît/ atîrnată de limba unui ceas
de sînge imens”. Timpul oboseste si sfîrseste într-un impas
mărunt: „am aprins o lumînare la căpătîiul acestui secol/ el
se mai zbate încă în propria sa moarte ca într-o/ scoică”.
Al. Piru lăuda „sinceritătile de litanic” ale versului, iar Alexandru Spânu
„ethosul vizionar si uman”.
“CUNOASTEREA-I HULITĂ...”
Dumitru Chioaru (Vara de fosfor, Ed. Dacia, 2002) scrie o poezie a nuantelor
infime, a umbrelor nedefinite si miscătoare, a proiectiilor onirice ce descompun
imperceptibil dar grav realul, pentru a-l recompune într-o nouă ordine:
„Inima străvezie fîlfîie-n cameră;/ visele ard descompunîndu-te”.
Este de mirare cum această poezie îsi mai găseste, totusi, substanta
într-o poetică a inefabilului, a absentelor, a spatiilor ascunse ochiului:
„În chip de adiere, ea,/ cea mult visată,/ îsi caută trupul pribeag/
dincolo de moartea mea”. Există o anumită cruzime strecurată răbdător în
imaginile sfîsiate; în aparentă gesturi banale capătă semnificatii
exasperate; am spune că există o plăcere a surprizei tulburătoare, care satisface
pe autor si cutremură pe lectorul implicat emotional: „ea/ îmi tine
inima în mînă/ muscînd gînditoare” sau răvăsitoarea
„căprioară pictată pe o piele de căprioară”. Păstăile stau „cu sira spinării
desirată” si mărturiseste poetul: „cu gheara de vultur mă sfîsie/ cu
gheara de vultur mă scriu”. Trăim într-o lume în care sacrul
s-a degradat, în care nici întîmplarea jocurilor de noroc
nu mai este pusă întîmplare, iar vointa si-a pierdut eficienta
si sensul – o lume abandonată întîmplării neîntîmplătoare:
„după perdele de alcool/ fac striptease frumoase zeite/ viii le joacă la
zaruri si mortii/ iar zarurile sînt măsluite”. Imaginile antichitătii
interferează cu fragmente de modernitate, într-un bric-à-brac
ce denuntă dramatism si trăire tumultoasă: „A înnebunit si scribul
în foisor/ cuvintele cu capul de sarpe se ridică/ din tabla de argilă/
se-ncolăcesc pe albele lui mîini/ istoria trece/ dintr-un afis în
altul...” Vremurile fabuloase au sărăcit, ne aflăm într-o post-istoric
pauperă si demoralizată, poezia mai este doar retorică si nostalgică: „În
templu nu mai plouă cu mari monezi de aur/ si nu mai e femeie s-astepte pe
străin/ doarme trecutul îmbălsămat în miere/ unde ti-e vaviloane
măretia?” Corurile si cîntările templului au amutit: „numai în
cadentă de cizme trece timpul”. Poetul suferă de depresie si neîncredere
profundă: „acesta-i adevărul: o mască de pe alta jupuită”. Actul scrierii
rămîne singura legătură cu zeii: „existenta cîrtită/ sapă-n lumină
tunele de poezie”; „cuvintele fac larmă în masina de scris/ ca niste
copii într-o cadă”. Într-o lume în care „cunoasterea-i
hulită ca un incest regal” rămîne privirea poetului „să siroiască pe
ziduri” si să ne comunice adevărurile lui Orfeu...
“O SUMĂ DE TRANSPARENTE”
Elegiile din Nordburg ale lui Ion Vădan vin dintr-un oras „care există în
măsura în care scriu”, „un oras cu un singur locuitor” care „nu se
fală nicăieri mai mult decît într-o hartă a plînsului”.
Este poezia unei sincerităti subliminale, de mare participare existentială:
„esti în fata mortii sărac gol puscă”. Elanurile, însă, sînt
ironizate, elegiile rămîn la o respiratie voit cotidiană, tot ce înseamnă
lirism este cenzurat sever si adus la dimensiunile unui epic de zi cu zi:
„te acoperi/ cu un fel de aripi soioase din cîrpe” – zborul este înăbusit,
plutirea ratată. „Sub coaja gesturilor noastre” se ascund intentiile, sursă
a unui joc poetic al ne-spusului, al ne-afirmatului. La Ion Vădan, poezia
nu izbucneste din metafore originale si de mare fortă, ci pluteste ca o melodie
stăruitoare peste versurile lungi si egale. Există o omniprezentă, si ea
este mai mult o omniabsentă: „Pe terase se joacă zaruri cu moartea omniprezentă/
si zuruitul slefuieste bronzul statuilor”. Senzatiile sînt si ele înăbusite,
perceptiile suferă de cecitate; rezultă o regulă a izolării si o trăire în
sine, incoerentă si dilatată la maximum: „Orologii umflate de ploaia molatecă
uleioasă...” Odată efectuată iesirea dificilă din sine, ni se propune un
rai al proportiilor în oglindă, o geometrie divină: „Geometria ne introduce
în lumea lui Dumnezeu”. Se simte nevoia unei „gramatici a realului”
care să pună o ordine în lucruri. Fiecare lume îsi are gramatica
sa si cu atît mai mult o limbă: „gramatica unei limbi moarte/ ce/ te
ajută să stai în preajma zeilor”. Viata se reduce la o binecuvîntată
căutare: „căutînd un spatiu în care să mori fericit”. Lumea de
dincolo nu este atît neantul, cît o lume a claritătii, a conceptului,
a întelegerii: „moartea face lucrurile mai transparente”. Atît
moartea (“balul hîrcilor”), cît si viata (“turma de porci intră
în piată pe sub arcadele vechi”) pot fi prilejuri de plastice descriptii
bruegheliene. Acestea sînt, însă, rare, poetul trăieste într-o
elevată singurătate care „e mai puternică decît regele”. El se priveste
pe sine în oglindă: „potul simplificat la maximum: „un fel de mantie
fluturînd/ peste turle –/ fluorescentă si tristă”. Peste el „se-nchide
noaptea într-o sferă compactă”. Filosofează: „desfrîul e o formă
de cunoastere a mortii”. În singurătate „omul se grăbeste să se despartă
de sine cît mai repede cu putintă”, el cunoaste „gloria ca o crimă
perfectă”... Poetul conchide: „scrisul este o vietate umilă, fără putere,/
o sumă de transparente prin care/ vezi ultima imagine a mortii tale cu tine
în centru. Ori nici atît”.
